Barbarie pascală
Săptămîna Patimilor şi ajunul Paştelui evreiesc ar fi trebuit să inaugureze nişte zile de pace şi de adevăr. Dar asupra lumii nu pacea şi dreptatea s-au pogorît. Ci ura, frica de război, minciuna şi dezinformarea.
Nu de pace pascală, ci de barbarie are parte lumea. Frica de război ia amploare şi pe alocuri face ravagii. Dar oare de ce? Din vina cui? Ideologii lui Putin pretind că Rusia ar fi apărătoarea creştinismului în contra globaliştilor şi homosexualilor, care ar vrea să lichideze popoarele şi religiile. Dar de creştini şi de martiriul copţilor din Egipt, reprezentînd una dintre cele mai vechi comunităţi creştine din lume, propaganda rusă, cea dezlănţuită plenar în contra ripostei SUA, nu prea are timp. Soarta zecilor de victime sacrificate în exploziile declanşate de Florii, probabil de terorişti sinucigaşi islamişti, în bisericile creştinilor egipteni, nu figura luni dimineaţa nicăieri, la loc de frunte, pe site-ul postului de agitprop moscovit, Russia Today.
Cu atît mai mare atenţie acordă atît RT, cît şi posturile afiliate, precum şi agenţii de influenţă ai lui Putin, pseudoanalizelor şi conspiraţionismelor difuzate pe bandă rulantă după abominabilul atac cu arme chimice, atribuit de Occident aviaţiei siriene, controlate de Moscova. Faptul că Rusia deţine de ani de zile suveranitatea asupra spaţiului aerian sirian n-a împiedicat regimul Assad să declanşeze săptămîna trecută raidul mortal soldat cu moartea chimică a zeci de oameni. Şi a zeci de copii.
Ţinînd cont de faptul că aceeaşi Rusie blochează în Consiliul de Securitate ONU orice proiect de rezoluţie care nu-i convine şi ar pune în dificultate regimul dictatorial al sîngerosului ei aliat, preşedintele sirian Bashar al-Assad, SUA s-au văzut nevoite să riposteze unilateral. Au lansat la 6 aprilie un tir de rachete de croazieră la ceas nocturn, cînd baza aeriană atacată era, practic, neocupată. N au făcut-o însă înainte de a anunţa Moscova, spre a da timp Rusiei să-şi evacueze ofiţerii de la baza aeriană implicată în prealabilul atac cu arme chimice.
În ciuda caracterului moderat şi nedisproporţionat al unei riposte americane mai degrabă simbolice, avînd deopotrivă o componentă morală şi o alta politică şi geopolitică, Rusia şi aliaţii ei au reacţionat dur. Şocaţi de fermitatea afişată de o administraţie Trump pe care o socotiseră şi o speraseră ferm izolaţionistă, ruşii au contraatacat nu doar proferînd ameninţări de presupusă trecere la acţiune în cazul unor viitoare „încălcări de linii roşii“, ci aşa cum ştiu ei mai bine.
Au dat, în speţă, drumul cîinilor „războiului hibrid“, pe care Moscova îl stăpîneşte excelent. Şi pe care Valeri Gherasimov îl definea, după propulsarea sa la şefia statului major al forţelor armate ale Rusiei, în felul următor: „Metodele conflictului s-au modificat şi implică utilizarea intensă de măsuri politice, economice, informaţionale (subl. mea), umanitare, precum şi a altor demersuri nemilitare“.
Prin urmare, o uriaşă cascadă „informaţională“ de semiadevăruri, de interpretări şi reinterpretări convenabile regimului Putin, precum şi de minciuni sadea s-a revărsat asupra scenelor politice şi mediatice occidentale. Cele mai benigne evidenţiază absenţa unui mandat ONU pentru tirul american de rachete şi a unor probe irefutabile privind autorii atacului cu arme chimice.
Or, se ştie că Rusia a blocat, inclusiv înaintea ripostei SUA, la Naţiunile Unite, nu doar orice rezoluţie siriană, ci şi orice proiect de investigaţie obiectivă de către terţi, capabili să deceleze pe teren ce anume s-a întîmplat, înainte ca probele să dispară ori să fie manipulate. Se mai ştie că regimul Assad a mai folosit arme de distrugere în masă şi că, apoi, Rusia a promis Americii că le va distruge.
Pare că s-a mimat lichidarea lor, fără ca regimul de la Damasc să se conformeze cerinţelor comunităţii internaţionale. În condiţiile eşecului jalnic al organizaţiei mondiale, oare ce ar fi trebuit, moralmente, să facă superputerea, singura în stare, militar, să ia măsuri în numele civilizaţiei? Să stea cu mîinile în sîn, ca fosta administraţie Obama, cea intens criticată pentru pasivitate în faţa celor mai diverse barbarii, inclusiv a regimului Assad?
Sigur, ecuaţia siriană e complicată. E vorba, în mare măsură, de un litigiu derulat prin interpuşi, în care alianţei ruso-irano-şiito-alevite i se opune o coaliţie din care fac parte forţe sunnite susţinute de Arabia Saudită şi de emiratele din Golf. În zonă mai luptă grupări kurde, turci, precum şi o opoziţie siriană moderată.
Apoi, crime în masă nu mai puţin atroce decît ale şiiţilor regimului Assad au comis şi fundamentaliştii grupărilor teroriste sunnite. Dar toate acestea nu justifică vreo amnezie. Nu înseamnă a uita că poporul sirian nu-l mai vrea pe Assad din 2011. Şi că, în fond, stăruinţa tiranului de a se perpetua la cîrmă şi a opera transferuri de populaţie poartă, împreună cu puterea protectoare, Rusia, răspunderea pentru victimizarea a milioane de sirieni.
Din care sute de mii au fost ucişi, alți cinci milioane fiind forţaţi să-şi ia lumea în cap, inclusiv în urma unei politici de sistematice epurări etnice. Acestea fiind zise, ar trebuie să fie clar, azi, că pasivitatea comunităţii internaţionale, alimentată de laşitate, pacifism şi regrete deplasate legate de intervenţiile din Irak ori Libia, n-ar fi trebuit să fie o opţiune. Dar, dincolo de aspectul moral al chestiunii, există şi latura ei politică.
Or, Rusia, care, ipocrit, se afişează ca „putere creştină“, nu se mulţumeşte să şi aroge în mass-media o partitură de Pilat din Pont, spălîndu-se pe mîini de orice răspundere pentru crimele în masă ce jalonează de ani de zile, cu Kremlinul la pupitru, conflictul sirian. Ci tolerează ca maşinăria ei propagandistică şi aliaţii ei pe faţă ori sub acoperire, dimpreună cu partidele extremiste susţinute de Rusia, să lanseze, în serie, gogoşi menite să împiedice orice rezolvare durabilă a conflictului.
Astfel, se falsifică istoria litigiului. Se înteţeşte frica Vestului de o prezumtivă escaladare a conflictului. Se neagă potenţialul disuasiv al promptei riposte americane, care ar putea determina regimurile Putin şi Assad să fie mai grijulii, pe viitor, cu metodele lor de a purta război. Şi se propun non-măsuri menite să menţină intactă libertatea de acţiune a Moscovei şi a aliaţilor ei.
Greu de imaginat auspicii mai defavorabile pentru un Paşte liniştit.
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.
Foto: adevarul.ro
