Jocul de-a frica

Elitelor de stînga, din Vest, nu le place naţionalismul. E considerat caduc. Pe-al lui Putin nu puţini se arată totuşi gata să-l tolereze. Vai şi amar, însă, dacă-l afişează un lider ales democratic, precum cel israelian. Nimic nu documentează mai persuasiv şi agasant cît de alăturea cu drumul e, în faţa provocărilor globale, mare parte din stînga occidentală decît reacţiile disproporţionate iscate de victoria electorală a premierului israelian Beniamin Netanyahu. Căci prea puţini îi înţeleg cu adevărat resorturile şi modul optim de raportare la ele.

Succesul repurtat în, totuşi, singurele alegeri democratice din Orientul Mijlociu de un lider conservator care nu se dă în lături să dea glas, tranşant, temerilor unui amplu segment al electoratului israelian a sfîrşit, aşadar, prin a isteriza multă lume importantă. A înfuriat Casa Albă. I-a înnegrit pe varii editorialişti vest-europeni. Şi i-a mîniat la culme pe toţi cei, mulţi, care îi somaseră pe israelieni să-şi bage minţile în cap, să înţeleagă că, dacă vor să evite izolarea internaţională şi posibile sancţiuni, vor trebui să ofere noi concesii, de preferinţă unilaterale, şi că, în acest scop, va fi obligatoriu să se aleagă stînga, iar nu Bibi Netanyahu. 

Iată însă că, angoasat de experienţa ultimilor 15 ani, electoratul israelian s-a pus, ce mai tura-vura, pe picioarele din spate. Semn de îndărătnicie maximă, a optat, neeuropean, pentru a ignora apelurile binevoitorilor din Occident şi a ales avertismentele dreptei naţionaliste, în loc să voteze stînga. Ghinion. „Acum“, scrie un editorialist israelian al unui cotidian berlinez, „palestinienii au toate motivele să-şi frece mîinile de bucurie“. Fiindcă nimic nu le-ar escamota mai eficient palestinienilor lui Mahmud Abbas carenţele şi „neajunsurile proprii în procesul de pace decît un guvern israelian naţionalist“. Care (abandonînd procesul de pace) „ar putea mîna statul evreu într-o izolare fără precedent“. 

Reacţia glacială a preşedintelui SUA la cea de-a patra victorie electorală a lui Netanyahu, ca şi cererile unor editorialişti de stînga, vest-europeni, de amplificare a presiunilor asupra statului evreu, dacă nu chiar de trecere la un regim de sancţiuni, par să sprijine acest punct de vedere. E-adevărat că, la Casa Albă, s-a înregistrat o tăcere elocventă. Pune pe gînduri refuzul preşedintelui american, primul de acest fel, din istoria recentă, după ştiinţa mea, de a-l felicita personal, din capul locului, după victorie, pe liderul israelian. Asta, în condiţiile în care Obama nu s-a ferit, vai, să gratuleze după alegeri probabil trucate numeroşi tirani. De pildă, pe Vladimir Putin, pe ex-şeful negaţionist al Iranului, precum şi pe un lider islamist autoritar şi anti-occidental ca preşedintele turc, Erdogan, care şi-a bătut joc cum a vrut de ideea unui stat de drept în Turcia. 

Cred unii că am asista, în cazul lui Obama, la o replică firească. În fond, SUA ar avea tot dreptul să fie alarmate de ideea renunţării la soluţia celor două state, avansată de Netanyahu în campania sa electorală. Alţii consideră că am avea de-a face, între altele, cu o mostră de vindictă şi ranchiună. Că ne-am găsi în faţa unui tardiv şi jenant ecou de repulsie şi respingere, generat de cel de-al treilea discurs rostit, în pofida lui Barack Obama, în faţa Camerelor reunite ale Congresului SUA, de către Netanyahu. Căci nu e un secret că preşedintele american s-a simţit sfidat de acest discurs, cerînd renunţarea la un proxim acord nuclear, virtual pernicios şi periculos, cu un regim iranian islamist şi fanatic, care menţine terorismul între armele panopliei sale fundamentaliste. 

Ceea ce frapează e, între altele, dubla măsură. Stînga, din care face parte şi cea nominal moderată, a lui Obama, nu doar cea extremistă şi violentă din „Blockupy“, care s-a dedat miercuri la devastări, la Frankfurt, spre a-şi manifesta visceralul anticapitalism, a avut o replică radical diferită la scrutinul elen. Nu puţini au găsit de cuviinţă să ataşeze aiuritoarei victorii a formaţiunilor extremiste de stînga şi dreapta care au format coaliţia de la Atena un avertisment zgomotos, cerînd Apusului „să respecte“ voinţa democratică a grecilor.

Se cască aici o regretabilă duplicitate. Ba chiar şi, nu mai puţin deplorabil, o inadecvare la realităţi. Fiindcă procesul de pace din Orientul Apropiat a murit, în mod demonstrabil, de mult, chiar înaintea demersurilor diplomatice unilaterale ale autorităţii palestiniene, iar Netanyahu n-a făcut decît să-i anunţe, oficial, decesul. În fine, s-a ivit în scenă şi o polarizare occidentală extrem de periculoasă în vremi de provocări majore la adresa democraţiilor. Din care face parte şi statul evreu. 

Or, a-i atribui unilateral vina pentru eşecul procesului de pace dreptei israeliene sau lui Netanyahu personal înseamnă a ignora ori a trunchia istoria. Înseamnă a şterge din memorie, de pildă, experienţa Likudului condus de Netanyahu, al cărui şef de odinioară, Sharon, a evacuat unilateral Gaza, pentru ca Israelul să se trezească apoi bombardat ani la rînd, cu rachete, din fîşie, de proaspăt împuterniciţii terorişti islamişti. La fel s-a întîmplat după ce stînga israeliană în frunte cu Ehud Olmert a evacuat fîşia de securitate din sudul Libanului, făcînd loc expansiunii şi agresiunii grupării teroriste şiite, pro-iraniene, Hezbollah. 

E-adevărat că premierul israelian şi-a repurtat nefericit victoria, procurîndu-şi-o în mod criticabil, pe bază de spaimă şi printr-o campanie naţionalistă. Dar, dat fiind nivelul de informare politică nemanipulată propriu electoratului israelian, el n-ar fi avut cîştig de cauză dacă frica multor cetăţeni ai statului evreu ar fi fost, pur şi simplu, iraţională şi neîntemeiată. 

A-l ameninţa acum cu sancţiunile şi izolarea, invocată sumbru de o parte din stînga europeană, e un demers de două ori inadecvat. Căci a spori frica unui electorat oricum terorizat nu va putea în veci să contribuie la accentuarea apetenţei către dialog şi la dezamorsarea de conflicte. În plus, adînceşte grav, în epoci de pericol mare, polarizarea lumii libere, manifestată deopotrivă în clivajul tot mai amplu şi vădit, despărţind Israelul de SUA, ori America de Europa, ca şi în cel îndepărtîndu-l pe preşedintele american de propriul său popor, reprezentat de senatorii şi deputaţii din Congres. 

Cum ar putea jocul de-a frica şi abundenţa de inadecvări şi polarizări să promoveze, în atari condiţii, pacea, rămîne un enorm mister.

(articol apărut pe site-ul Deutsche Welle , www.dw.de) 

Deutsche Welle.