Centrul şi estul Europei <i>- o regiune complicată - </i>
Un fost jurnalist polonez, actualmente funcţionar al Comisiei Europene, Robert Soltyk observă că acum 30 de ani, în 1979, în Iran izbucnea revoluţia islamică, odată cu revenirea ayatollahului Khomeini, în timp ce Polonia era vizitată de nou alesul Papă, Ioan Paul al II-lea, care le spunea varşovienilor: "Nu vă temeţi". Unii polonezi au simţit atunci că e începutul sfîrşitului regimului comunist, tot aşa cum unii iranieni ştiau că orice proces de modernizare a ţării lor s-a încheiat. Zece ani mai tîrziu, în 1989, cădea Cortina de fier. Tot în acel an, în Iran, ayaltolahul Khomeini îşi dădea obştescul sfîrşit, fără ca asta să încheie regimul islamic. Tot în 1989, în China, studenţii manifestau, fără succes, împotriva puterii comuniste, în piaţa Tienanmen. În 2009, Polonia e o ţară liberă, membră NATO şi UE, China a devenit o mare putere economică fără să se democratizeze, Iranul ameninţă să devină o putere nucleară cu structuri medievale. Trei destine diferite marcate de anii terminaţi în cifra 9. Polonia şi alte cîteva ţări din regiune par să fi intrat sub semnul unui destin mai bun, însă, pentru ucraineni, de exemplu, anul 1989 nu înseamnă nimic. Ţara lor şi-a cîştigat independenţa abia în 1991, iar revoluţia portocalie a avut loc peste încă 13 ani. Mykota Riabczuk, publicist de la Kiev, spune că, deşi o bună parte a ucrainenilor şi politicienii aflaţi la putere doresc integrarea în NATO şi UE, ţara lor aparţine în acelaşi timp unei regiuni cu vecini ca Belarus, Moldova sau Rusia. Există pluralism în Ucraina, dar nu şi democraţie instituţională, iar "mesianismul imperial rusesc e o gîndire de tip medieval, care se opune valorilor europene" " crede Riabczuk. Ce fac noile membre UE, care le sînt planurile de viitor? Jurnalistul Mitja Mersol din Slovenia e de părere că, în general, ţara sa a profitat de pe urma integrării în UE, dar observă că, în vreme ce unii sloveni remarcă schimburile culturale mai intense, mai bune cu restul Europei şi avantajele trecerii la moneda comună, alţii se plîng de proliferarea reţelelor de cerşetori veniţi din "noile membre UE de la Est", petrecută odată cu deschiderea graniţelor. Lubos Palata de la ziarul Lidove Noviny din Cehia crede că toate problemele din centrul şi estul Europei au la bază istoria. Pe un fond istoric au apărut problemele dintre cehi şi slovaci, pe un fond istoric s-au despărţit în două state şi tot pe fond istoric s-a realizat în cele din urmă şi integrarea amîndurora în UE. În schimb, Irena Lipowicz de la Fundaţia pentru Cooperare Polono-Germană susţine că nimeni din Europa nu e interesat de istoria încîlcită şi generatoare de resentimente a ţărilor din centrul şi estul continentului. Mai degrabă ar interesa ce pot aduce pentru viitor aceste ţări noi membre ale Uniunii. Europa nu vrea de la ele noi probleme, ci soluţii. Cu ce fel de produse, idei sau instituţii noi pot veni aceste ţări? Oamenii lor sînt creativi, mobili şi inteligenţi. Nu ei sînt frîna în calea succesului. Iar ţările din regiune au avut totdeauna un aport consistent pe piaţa mondială a bunurilor, ideilor şi instituţiilor. Croaţia a inventat cravata, Cehia a fost portstindardul drepturilor omului, iar Polonia a reinventat solidaritatea. Există însă o slăbiciune comună zonei, aceea de a nu şti să-şi promoveze calităţile. Irene Lipowicz crede că a găsit şi o soluţie: "Poate că aşa cum pînă acum ne-am gîndit doar cum să progresăm noi înşine şi să cerem ajutorul altora, ar trebui ca de aici înainte să ne gîndim cum să-i ajutăm pe alţii (mai de la est " n.r.). Poate că în asta ar putea consta una dintre cele mai importante contribuţii ale noastre şi aşa ne putem folosi experienţa". Tranziţiile de succes din unele ţări foste comuniste pot fi un bun exemplu pentru altele. Ce probleme au ţările vecine sau aspirante ale UE? Bieloruşii se plîng că oficialii Uniunii Europene girează prin politica lor regimul ilegitim de la Minsk. Că nu-l izolează complet pe preşedintele Lukaşenko, cu care acceptă să stea de vorbă în timp ce în Belarus nu există nici pluralism, nici democraţie, nici libertate de exprimare. Parlamentarul european polonez Jacek Saryusz-Wolski, membru al Comisiei pentru Afaceri Externe, răspunde că UE preferă o poziţie mai blîndă faţă de Lukaşenko şi progrese cu paşi mici, unei poziţii morale, de forţă, dar din care să nu obţină nimic. Ucrainenii constată cu amărăciune că includerea unora în Uniunea Europeană înseamnă automat excluderea altora. Relaţiile tradiţionale dintre Ucraina şi Polonia au avut de suferit odată cu admiterea Poloniei în UE, cînd s-a impus şi aplicarea unui regim mai restrictiv la graniţa dintre cele două ţări. În schimb, Ucraina are consolarea că s-a putut integra în Europa din punct de vedere fotbalistic, participînd la toate marile competiţii continentale. Macedonenii se simt la rîndul lor frustraţi din cauza opoziţiei Greciei la admiterea lor în UE, pe motive legate de numele noului lor stat. Parlamentarii de la Bruxelles răspund acestor frustrări promiţînd că vor face lobby pe lîngă autorităţile de la Atena, dar insistă asupra faptului că şi Macedonia trebuie să mai renunţe la ideea de a şi-l asuma în mod exclusiv şi exagerat pe Alexandru Macedon (într-un stil ce face notă discordantă cu gîndirea europeană actuală). Moldovenii au probleme cu Transnistria. Georgienii tocmai au trecut printr-un război cu Rusia. Armenii nu şi-au rezolvat diferendul cu Azerbaidjanul. De relaţiile Turciei cu UE am putea vorbi luni în şir. O istorie comună? E limpede că, oricît am vrea să scăpăm de condiţionările istorice, ele vin mereu peste noi. Poate însă această întreagă regiune să adopte o carte de istorie comună, acceptată de toate părţile? A fost una dintre marile întrebări ale forumului. Istoricul rus Boris Sokolov crede că pot fi alcătuite cel mult manuale universitare pe bucăţi, de tipul unei istorii ruso-polone, la care să contribuie doar istoricii, fără nici un amestec politic. El spune că (contrar multor informaţii vehiculate în ultima vreme) în Rusia cercetătorii sînt absolut liberi să studieze istoria. Problema e că autorităţile continuă a se folosi de mistificări istorice, în scopuri politice (ceea ce a făcut şi Vladimir Putin în Polonia, la comemorarea a 70 de ani de la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial). Pe de altă parte, Sokolov observă că în ţări diferite, aceeaşi istorie are semnificaţii diferite. Ce s-a întîmplat în pădurea Katyn, de exemplu, este pentru polonezi un simbol istoric, un eveniment tragic în care întreaga lor elită militară a fost masacrată. Pentru ruşi " spune Sokolov ", aceasta nu reprezintă decît una dintre multele crime comise de Stalin (pentru aceia care au aflat că masacrul nu a fost comis de nazişti, aşa cum a susţinut timp de zeci de ani propaganda sovietică). Au fost omorîţi acolo şi militari, şi civili, deşi între Polonia şi URSS, practic, nu a existat vreun conflict militar. Un alt exemplu, în Ucraina, bătălia de la Konotop, cîştigată împotriva ruşilor în 1659, are o mare importanţă istorică. În Rusia nici nu se mai ştie de această bătălie. Războiul a fost oricum cîştigat de trupele ruseşti. "Autorităţile ruse susţin în continuare ideea din timpul URSS că promovează un sistem bun care aduce fericire oamenilor" " spune istoricul Sokolov. Directorul Institutului Polonez de Afaceri Externe, Slavomir Debski, observă şi el că puterea sovietică a fost percepută în moduri diferite. Pentru Occident era doar o ameninţare externă, pentru Estul Europei era o problemă de opresiune internă. Odată cu destrămarea URSS, pentru Vest a dispărut ameninţarea, dar pentru Est influenţa negativă a mai continuat în diferite grade. Vestul a rămas încă nelămurit pe deplin că URSS nu poate fi asociată cu vreun fel de progres al umanităţii, că Lenin sau Che Guevara, ale căror portrete apar adesea pe tricourile tinerilor, nu au nimic modern sau legat de vreun progres al umanităţii. Lucrurile s-au complicat cînd a intervenit şi jurnalistul Erhard Stackl de la cotidianul austriac Der Standard, spunînd că şi ţara sa a fost un mare imperiu. "Astăzi, Austria e o ţară de mici dimensiuni care a rămas doar cu amintirea splendorii unei mari curţi imperiale cu baluri fastuoase şi prinţese de poveste. Nu ne place să vorbim prea mult despre trecut." El a povestit şi cum la 70 de ani de la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, unii politicieni austrieci au încercat să paseze orice răspundere istorică Germaniei, spunînd că ţara lor nici nu exista pe vremea cînd Germania ocupa Polonia. Dar " spune jurnalistul de la Der Standard " nu trebuie uitat că după înglobarea în cel de-al treilea Reich, unii austrieci s-au înrolat în elita armatei germane şi au luptat cu mult zel împotriva polonezilor. Istorii individuale O jurnalistă din Viena povesteşte că părinţii ei (care n-au avut nici o legătură cu comunismul) au perceput intrarea Armatei Roşii în Viena ca pe o fericită eliberare de nazişti. Ştie însă că alţi vienezi au văzut-o ca pe o catastrofă. Istoricul rus Boris Sokolov ţine să pună lucrurile la punct, pentru că din documentele studiate de el, Austria nu era pentru Armata Roşie subiect de eliberare, aşa cum era Polonia, ci subiect de ocupare (şi totuşi, Austria a reuşit să scape mult mai repede de sovietici decît Polonia). Un ziarist ucrainean povesteşte cum tatăl său evreu a participat la ocuparea Austriei, comandînd un batalion de foşti prizonieri de mai multe naţii. S-a întors acasă cu o foarte frumoasă armonică (o adevărată operă de artă) pe care a pretins că a găsit-o într-o casă părăsită. Fiul se simte astăzi ruşinat de prezenţa armonicii în casa lui şi de ceea ce crede că a făcut cu adevărat tatăl său în timpul războiului. La rîndul lor, sîrbii, croaţii şi bosniecii au de împărţit istorii şi evenimente tragice mult mai apropiate în timp. Discuţiile dintre ei pot fi mult mai aprinse. Slovenul Mitja Mersol crede că o istorie comună trebuie scrisă pentru nepoţi, şi nu pentru noi, cei de astăzi. Un jurnalist leton are ideea că nu mai trebuie să judecăm din punct de vedere al naţiunilor, ci că ar trebui alcătuită o istorie europeană, ca un întreg. "Poate că e bine să nu mai vorbim de gloria armatelor naţionale, ci de tragedii, responsabilităţi şi vinovăţii individuale" " spune el. Unii ar prefera o istorie a faptelor fără interpretări, alţii cred că faptele trebuie puse alături de interpretările multiple şi chiar contradictorii. Cum se pot amesteca toate acestea într-o istorie comună? Cum se poate construi un viitor comun şi prosper al regiunii?
