Despre război și aceiași demoni

„E soțul tău?”, mă întreabă zîmbind vietnamezul rotofei, înfășurat în verdele costumului de camuflaj. „Vrei să-l împuști?”, continuă el după ce îi confirm. „Acum nu. Întreabă-mă peste douăzeci de ani”, îi răspund. Rîde copios și îmi întinde pușca, un Kalașnikov AK-47, rămas moștenire de la ruși. 

În ultima decadă a războiului, soldații Viet Cong au fost echipați de susținătorii comuniști cu arme de proveniență sovietică, în special cu aceste Kalașnikovuri, despre care nu aveam deloc habar pînă nu m-am trezit cu unul în brațe. Pe lîngă armele primite în dar, vietnamezii s-au ales și cu cele capturate sau lăsate în urmă după retragere de soldații americani. Iar cum muniția dobîndită de la prieteni și dușmani este atît de numeroasă încît e puțin probabil să se epuizeze în următorii douăzeci de ani, s-au gîndit să amenajeze un poligon de trageri, pentru turiștii care, cu un dolar pe glonț, doresc să-și exerseze abilitățile de a ținti.  

Iau în primire arma, îmi fixez privirea (doar un ochi) prin cătarea puștii și trag. Zgomotul izbucnește brusc și se oprește difuz. Trag din nou.  

Poligonul, amenajat în districtul Cu Chi, se află la capătul pădurii unde forțele comuniste din Nord, împreună cu aliații din Sud (Viet Cong) au dus importante operațiuni de luptă pentru cucerirea Saigonului. Jungla deasă, cu copaci înalți și mușuroaie de termite, nu mi-ar fi ridicat nici un semn de întrebare dacă nu aș fi știut că sub mine se încolăcesc o mulțime de drumuri, pe care s-au perindat mii de oameni. De fapt, e impropriu spus s-au perindat, mai degrabă s-au tîrît prin culoare înguste, prin care un animal încape cu greutate, darămite un om. 

În lupta pentru independență, vietnamezii au început construcția acestui labirint subpămîntean, pentru a-și feri combatanții de superioritatea armată a francezilor. În 1955, după ce revoluționarii au ieșit învingători în fața Franței, a izbucnit un nou conflict, de data aceasta între Nordul susținut de comuniști și Sudul sprijinit de SUA, ceea ce i-a făcut să reia construcția de tuneluri. 

Lumea lor cuprindea sute de kilometri de galerii subterane, răspîndite pe mare parte din cuprinsul țării. O trapă se deschidea în pămînt și un omuleț se strecura înăuntru, prin gaura strîmtă, ca de șarpe. Un soldat voluminos, cum este cel care mi-a înmînat surîzător Kalașnikovul, nu ar fi încăput niciodată.

Viața luptătorilor vietnamezi se asemăna cu cea a cîrtiței. Coridoarele înaintau sinuos și se deschideau, din loc în loc, într-o încăpere mică, continuînd apoi spre ieșire, într-o suită de ramificații. Dormitoare, bucătării, depozite de arme, spitale și ateliere, toate se găseau în subsolurile Vietnamului, într-o formă improvizată, dar suficient de elaborată încît să țină în șah întreaga armată americană. 

La suprafață, mușuroaiele aveau guri de aerisire, pentru a îngădui aerului să pătrundă în tuneluri sau pentru a elimina fumul care ieșea de la focul folosit la pregătirea mîncării. Dar ceea ce le-a dat cel mai mult de furcă americanilor au fost dispozitivele cu explozibil și țepușe. Bine camuflate, capcanele se căscau într-un hău adînc, iar soldații cădeau în vîrfurile ascuțite, fără vreo șansă de scăpare. 

La sfîrșitul anilor ’60, după ce s-au chinuit ani de-a rîndul să termine cu labirintul din adîncuri, americanii au dat o ultimă lovitură. Buldozerele au excavat regiunea, iar bombele au ras suprafețe întregi de junglă și așezări omenești. Dar acest fapt nu a făcut decît să întărească rezistența anti-americană, prin alăturarea unui mare număr de vietnamezi din Sud, rămași fără casă și familie. 

Chiar dacă puternic avariate, tunelurile au reușit să conducă o bună parte din soldații din Nord aproape de Saigon și să-i țină la adăpost. Aceste galerii din interiorul pămîntului au avut un rol-cheie în cîștigarea războiului de către armatele Vietnamului de Nord și ale Viet Cong-ului. 

În 1973, costurile războiului, atît materiale, cît și umane, precum și presiunea din țară, i-au forțat pe americani să se întoarcă acasă, astfel că, doi ani mai tîrziu, Guvernul sud-vietnamez, rămas singur, și-a cedat locul aproape fără luptă. 

Muzeul Războiului, construit în centrul vechi colonial al Saigonului, redenumit „Ho Și Min“ în onoarea primului lider comunist al țării, prezintă informații și imagini cutremurătoare: un milion de combatanți și două milioane de civili uciși în cele două regiuni ale țării, o armă chimică, intitulată Agentul Orange, pulverizată peste jungla Vietnamului și sute de mii de mutilați, cu malformații congenitale care se mai transmit și astăzi. Este o istorie scrisă de învingători, prezentată dintr-o singură perspectivă, însă cifrele înfiorătoare nu pot să nu-ți dea de gîndit.

„Democrația scuză mijloacele”

Care a fost sensul acestei lupte fratricide și în ce context un război este justificat? O acțiune declanșată de o autoritate legitimă, apărarea în caz de atac sau pedepsirea unor acte inumane, inevitabilitatea conflictului și șansa mare de reușită sînt cîteva dintre motivele pentru care, de la Sfîntul Augustin, în secolul IV, pînă la Organizația Națiunilor Unite, în timpurile noastre, războiul este văzut ca îndreptățit.  

Privind de la celălalt capăt al istoriei și numărînd milioanele de morți și schilozi, mă întreb ce ar fi decis anticii. Care autoritate ar fi fost considerată legitimă, cea a învingătorilor sau a înfrînților? Trăind în Sud, ar fi preferat o țară lipsită de traumele și crimele războiului, acceptînd comunismul sau, din contra, ar fi ales să lupte, chiar cu prețul vieții, pentru crezul lor în democrație? Ori, așa cum se întîmplă nu rareori în viață, ar fi pășit pe o cale cu o credință, sfîrșind, apoi, cu o alta? 

În timp ce parcurg străzile orașelor vietnameze nu pot să nu observ paradoxul: flamurile roșii, înălțate pe stîlpii bulevardelor, în fața magazinelor cu brand-uri occidentale.

Ce ar spune oare comunistul convins, care a continuat să trăiască într-o colibă chiar și după ce a devenit președinte, văzînd invazia capitalismului imperialist? S-ar răsuci în mormînt, de bună seamă, dacă trupul nu i-ar fi închis într-o cușcă de sticlă, pentru ca toată lumea să-l vadă, într-un mausoleu imens, păzit zi și noapte de gărzile statului. Cu toate că dorința lui a fost să fie incinerat, Unchiul Ho a avut aceeași soartă ca precursorul său Lenin, sfîrșind îmbălsămat și expus privirilor.

Ironia face că idealurile comunismului i-au fost insuflate lui Ho Și Min în timpul petrecut în Franța, atunci cînd devine membru-fondator al Partidului Comunist Francez și purtător de cuvînt al mișcării anticolonialiste. Abia pe urmă, viața îl poartă în Uniunea Sovietică și China, de unde revine în Vietnam ca lider al luptei pentru eliberarea de sub ocupația franceză și șef al partidului unic.

Vietnamul are astăzi înfățișarea unui comunism turistic, unde ura față de vechii dușmani s-a stins de mult. Dacă mai întîi Franța colonialistă și mai apoi SUA capitalistă au încercat să supună țara, evidențele arată că doar prima a reușit să-și impună gusturile asupra culturii sale, în timp ce aceea din urmă a putut doar să o „salveze“ printr-o economie de piață. 

Pînă în Evul Mediu s-a vorbit cu precădere despre justețea războiului, punîndu-se un semn de egalitate între cauza justă și dreptul de a declanșa o agresiune. Odată cu epoca modernă și afirmarea statului suveran prin stabilirea puterilor discreționare (raison d’état), această limitare a dispărut. Drept urmare, discursul s-a mutat dinspre legitimitatea războiului înspre obligațiile beligeranților în timpul intervențiilor militare.

Mai tîrziu, după abolirea absolutismului statal și înființarea Societății Națiunilor, ca urmare a Primului Război Mondial, cele două viziuni s-au unificat, în încercarea de a preveni conflictul. Eșecul acestui prim demers este evident. O nouă conflagrație mondială a izbucnit și s-a încheiat, o nouă Organizație a luat locul vechii Societăți, încercînd să obțină ceea ce prima nu a reușit.  

Democrația scuză mijloacele este titlul unui studiu psiho-social din 2005 și o afirmație care s-ar preta unei interpretări contemporane a ideilor lui Machiavelli. Conform psihologului Falomir-Pichastor și colegilor săi, avem tendința de a judeca mai aspru violența comisă de un grup considerat autoritar, în comparație cu aceeași acțiune săvîrșită de un grup văzut ca democratic, cu atît mai mult cu cît victimele agresiunii sînt parte a unei colectivități cu structuri nedemocratice.

În anii războiului, peste cinci milioane de tone de bombe au fost aruncate de către aviația americană deasupra Vietnamului, mai mult decît o făcuse oricare țară în alt moment al istoriei. Dacă este nedrept ca un stat să ucidă milioane de oameni pentru a instaura comunismul, de ce ar fi mai just să o facă pentru a instala democrația? Un război este just dacă rațiunea lui este justă și are șanse mari de reușită, ar spune anticii. 

Dar aici, în Vietnam, democrația nu și-a atins scopul, iar o parte din vină o poartă tocmai mijloacele care au condus-o în luptă, făcînd populația să se îndoiască de noblețea titlului. Fiindcă ce se află, de fapt, într-un nume? În realitate, oricum i-am spune trandafirului, mirosul lui nu poate fi altfel decît dulce ori amar. 

Privesc țeava Kalașnikovului, care încă mai fumegă, și mă întorc spre vietnamezul cu față rotundă, de copil. „Ai nimerit ținta o dată”, îmi spune el, cu același zîmbet ștrengăresc întipărit pe chip. Zîmbesc și eu cu încîntare. Din zece focuri, căci atît plătisem, un glonț și-a atins „destinatarul”. 

Părăsesc poligonul, lăsînd în urmă șirul de turiști care își așteaptă rîndul la trageri, încercînd să rețin mîndria care mi se zbate în piept, de parcă aș fi eliberat Vietnamul de toate relele care s-au abătut asupra lui. Îmi imaginez că sînt un luptător de gherilă și îmi fugăresc dușmanii cu arma în mînă. Uit de interogațiile despre sens și demonii războiului și mă cufund în visul de a fi soldat... 

Un soldat care nimerește ținta o singură dată. 

P.S. În chip de bibliografie: Ionuț-Alexandru Tudorie, „Sfîntul Augustin şi teoria bellum justum. Reflecţii pe marginea scrisorilor 189 şi 229”, în Bellum justum et pium, R.P. Mureşan și I. Chişcari (editori), Editura Universității din București, 2011, și Matthew White, Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade, Editura Humanitas, 2015.

Ioana Cosman este istoric și autoarea cărții de călătorie Porțile se închid la miezul nopții, Editura Trei, 2022.