Copilul călare pe porc
Sîntem din nou în decembrie și lumea se bucură. E firesc, pentru că mai este nevoie și de bucurie. Avem ce sărbători, doar este vorba despre nașterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Pe lîngă asta am păstrat și multe tradiții și obiceiuri care dau culoare acestei perioade a anului, care altfel ar fi destul de rece și de întunecată. Multe dintre aceste tradiții și obiceiuri vin din urmă cu mii de ani, fiind clar recunoscute ca pre-creștine de către specialiști. Asta înseamnă că poporul nostru are o forță interioară teribilă. Pentru că ce poate însemna puterea de a păstra asemenea obiceiuri decît o inimă vie, autentică, profund legată de spațiul geografic și de colectivitatea în mijlocul căreia trăiești? Îmi amintesc cu bucurie de luna decembrie a copilăriei mele. De acolo am cele mai calde amintiri și cele mai vii trăiri. Colindam, ne întîlneam, vorbeam, se punea masa plină de bucate, se ciocnea un pahar de vin.
Tăiatul porcului era evenimentul central al perioadei. Abia așteptam să ne înfruptăm din bunătățile care se preparau în casă. Numai că eu nu puteam asista niciodată la acel moment, cînd porcul era sacrificat. Mi se părea ceva extrem de violent și chiar imposibil de acceptat. Atunci cînd oamenii se strîngeau la mine în curte și apăreau cuțitele, fugeam de acasă. Era un întreg ritual, pentru că nu oricine putea sacrifica un porc și nu oricine putea ține de un porc atunci cînd acesta era sacrificat. Cînd echipa de vecini venea în curte, erau primiți cu țuică fiartă și se bea în cinstea familiei, urîndu-se „Să-l mîncați sănătoși“. Apoi se pregăteau locul și sculele necesare. Momentul era, pentru mine, unul plin de tensiune. Din cauza asta preferam să fug pe poartă.
Ținînd cont de cele spuse deja, sînt unul dintre marii admiratori ai tradiției și știu ce valoare are această tradiție, mai ales în mediul rural, unde evenimentele sînt rare și viața este mai aspră. Acolo, tradiția și religia înseamnă totul. Tăiatul porcului este un obicei care a rezistat în timp, într-o lume românească săracă, dar care iarna trebuia să supraviețuiască cumva. Pentru multe sute, dacă nu mii de ani, a fost șansa la viață și supraviețuire pentru o familie – aceea de a crește un porc și de a-l sacrifica în decembrie. Altfel, necesarul de hrană nu putea fi asigurat, rezultînd probleme mari de sănătate. Obiceiul are deci o dimensiune fiziologică, dar și una biologică cît se poate de pronunțate. Crești un porc pentru a-l mînca, pentru a putea supraviețui. Pare o ecuație simplă. Și așa și este, dacă nu ar fi atît de vitală, într-un spațiu rural al sărăciei și lipsurilor de tot felul. Porcul salva familia după ce familia îl creștea un an întreg cu religiozitate. Și chiar așa îl creștea, pentru că de greutatea și de sănătatea sa depindea sănătatea familiei. Îmi amintesc că cea mai mare dramă a unei familii era aceea de a le muri porcul din curte. Dacă auzeai că familiei X i-a „murit porcul din curte“, atunci asta echivala cu un blestem fără seamăn. Era cea mai mare pedeapsă, pentru că era cel mai mare pericol. Relația țăranului cu animalele din curte era una specială. Fiecare avea rolul său și îngrijirea era impecabilă. Porcul din curte era o necesitate și un simbol. Numai cei foarte săraci și năpăstuiți nu aveau un porc pentru Crăciun.
Și azi se taie porcul în curte la noi, la români. Și mă gîndesc că oamenii o fac cu tot atîta dragoste și atașament față de tradiție. Presiunea foamei nu mai este așa de mare și asta este bine. Acum nu mai tăiem porcul pentru ca să nu murim de foame, ci pentru a respecta tradiția și a avea o bucată de carne cît mai naturală pe masă, de sărbători. Numai că eu cred că ritualul tăierii porcului a fost puțin denaturat, dacă azi vedem pe Facebook porci tăiați și poze cu copii călare pe acești porci. O vorbă românească spune: „Pe vremea mea nu se proceda așa“. În copilăria mea nu am văzut niciodată un copil, coleg al meu, urcat și pozat pe porcul tăiat din mijlocul curții. Este ceva ce nu m-am gîndit altădată că se poate. Părinții noștri nu ne urcau pe porcul tăiat, oricît de multă țuică fiartă ar fi băut în timpul procesului. De la tradiție sănătoasă spre primitivism feroce nu este decît un pas. Iar proștii și cei lipsiți de bună-cuviință îl fac imediat. Se lăbărțează și se laudă într-un fel indecent, sinistru. A poza copilul călare pe porc este ceva greu de imaginat, dar a mai pune și poza pe rețelele de socializare înseamnă atingerea unei limite. Oamenii se laudă cu porcul pe care îl taie și cu copilul pe care îl au. Pentru acești oameni, și porcul, și copilul sînt două obiecte din viața lor, cu care se laudă într-o combinație lipsită de bun-simț. Uneori, unii mai primesc și aprecieri la așa ceva. Primesc like-uri cu care se laudă și chiar comentarii. Este un fel de circ, acesta în care oameni care se cred normali la cap comentează în mod serios la așa ceva. Este un semn al degradării și decadenței pe care ni le-au adus rețelele de socializare. Oamenii nu realizează, dar ceea ce pun ei acolo poate fi văzut de către orice om de oriunde. Dacă pînă acum îi știau doar cîțiva vecini, acum îi știe toată planeta. Acolo, în comentariile la asemenea poze, se spun toate năzbîtiile de pe lume. Pentru că cine este cel care comentează la o poză cu copilul călare pe porc, dacă nu tot unul la fel de primitiv ca acela care a postat poza? Unii merg pînă acolo încît spun un „Să vă trăiască!!!“. Dacă ești un om serios și nu ești din republica suprarealistă România, nici nu poți să știi dacă i se spune urarea porcului sau copilului. Evident, urarea îi este adresată părintelui pentru copil. În lumea celor care pun pe Facebook copilul călare pe porc, cred că orice este posibil.
România nu mai este o țară primitivă. În ultimii 30 de ani s-a schimbat mult în vecinătatea sa cu lumea civilizată. Românii au început să umble și să vadă. Efectul este acela al unei civilizări rapide, pe care sociologii ar trebui s-o evalueze la adevăratele sale dimensiuni. Din cauza asta, imaginea despre care vorbim, reală în multe locuri, nu poate fi socotită ca definitorie. Oamenii taie porcii în condiții de igienă de bază și nu își urcă copiii pe ei, pentru ca mai apoi să pună poza pe Facebook. Ce vreau să spun însă este că primitivismul, acolo unde a rămas, este spectaculos. Este urîtul absolut. Asta și pentru că lumea Internetului ne permite să-l vedem, iar acestor oameni să-l propage. Accesul la Internet le face rău celor care-și pun acolo poze cu copiii călare pe porc. Le face rău lor, dar și celor care văd așa ceva. Pentru că imaginile difuzează prin distribuire și redistribuire. Este fața urîtă pe care a adus-o în viața noastră Internetul. Cu ajutorul lui, se poate afla orice, din oricare parte a lumii. Trebuie doar ca primitivul să aibă în mînă un telefon mobil conectat la Internet.
Sigur, o să zîmbiți, dar în România există instituții care ar trebui să se ocupe și de tăierea porcilor, dar și de creșterea copiilor. Aduc discuția despre aceste instituții pentru că sigur v-ați pus întrebarea ce este de făcut cu acești oameni. Nimic mai simplu. Protecția copilului ar trebui să-i viziteze pe cei care-și urcă copilul pe porcul tăiat. Ar trebui avută o discuție cu acești oameni, acești părinți care fac așa ceva. Trebuie văzut dacă erau doar beți sau sînt deținătorii și altor probleme de sănătate mintală sau fizică. Pentru că dacă din beție te poți trezi, de o boală gravă nu scapi foarte ușor. Poate au nevoie de ceva pastile sau tratamente străine. Poate că ei nu sînt capabili să crească normal copiii pe care i-au făcut sau poate au nevoie de ajutor psihologic sau de alt tip de asistență. Toate acestea trebuie evaluate pentru că este mai mult decît clar că un părinte care face așa ceva este un om cu probleme mari. Dacă ei nu sînt capabili să-și respecte copiii, atunci trebuie ajutați s-o facă. Iar acest ajutor poate veni, așa cum spuneam, în diferite moduri. Apoi mai este vorba și despre o altă instituție. Avem direcții sanitar-veterinare care ar trebui să se ocupe de supervizarea sacrificării acestor animale. Nu este normal ca animalul să fie tăiat în noroi, în lipsă de apă și apoi mațele să-i fie tîrîte prin curte. Poate că ar fi de imaginat niște puncte decente de sacrificare, la nivelul fiecărui sat, asta dacă pe mine deja nu mă duce mintea prea departe. Ceea ce se întîmplă acum poate fi schimbat cu multă bunăvoință și puțin efort material. Important este să avem imaginație și să punem oamenii la treabă. Nu vom fi de acord niciodată cu zvonurile că cineva ne va interzice sacrificarea unui porc de Crăciun. Numai că ceea ce se întîmplă azi, în multe sate de la noi, ar trebui oprit. Și nu altfel decît prin crearea unor condiții omenești, așa cum spuneam.
Pînă una-alta, copilul călare pe porc, deși este totuși un fapt marginal, prin puterea enormă de sugestie se poate constitui în imaginea extrem de sugestivă a primitivismului ancestral românesc. Primitivismul acela rău și închis, care crede că el le știe pe toate, pentru că nu vede nimic în jurul său. Poza poate fi preluată de pe rețelele de socializare și folosită pentru a arăta unei lumi civilizate și oripilate cele ce se întîmplă la noi cu porcii, dar și cu copiii. Ea poate fi emblema primitivismului românesc agresiv. A acelui primitivism care neagă orice tip de modernitate și căruia îi este frică să pășească dincolo de granițele satului unde s-a născut, considerînd că lumea se termină la granițele acelui sat. Îl știm bine cu toții, pentru că toți am crescut cu el. Este acel ceva insuportabil și imposibil de acceptat. Este ceva ce ne-a gonit de acasă – unii dintre noi, ca să fie mai siguri, plecînd la mii de kilometri.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
