despre putere şi dreptate

Marea Britanie a aderat la ceea ce avea să devină Uniunea Europeană în 1973. Anul acesta, pe 23 iunie, ea va organiza un referendum care va decide dacă va părăsi sau nu Uniunea. E, oare, oportun?

Teama de un „Pearl Harbour cibernetic“ s-a manifestat pentru prima oară în anii ’90, iar în ultimii douăzeci de ani, politicienii și-au făcut griji că hackerii ar putea arunca în aer conducte de petrol, contamina rezervele de apă potabilă, deschide vanele barajelor hidrotehnice sau redirecționa avioanele pe un curs de coliziune.

Pe măsură ce Europa dezbate dacă să îşi menţină sau nu sancţiunile contra Rusiei, politica de agresiune împotriva Ucrainei pe care o duce Kremlinul continuă, fără nici un fel de dezbatere. Deşi Rusia este într-un declin evident, ea reprezintă încă un real pericol pentru stabilitatea internaţională din Europa şi nu numai.

Nici o ţară din istoria modernă nu a dispus de atîta putere militară globală ca Statele Unite. Şi totuşi, unii analişti susţin că SUA merg pe urmele Marii Britanii, ultima putere hegemonică mondială care a trăit un declin. Această analogie istorică, deşi tot mai răspîndită, este înşelătoare.

Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, care a anulat de facto alianţa SUA – China, a început o reîncălzire a relaţiei ruso-chineze. În 1992, cele două ţări declarau că urmăresc un „parteneriat constructiv“; în 1996, avansau pe calea unui „parteneriat strategic“, şi, în 2001, au semnat un tratat de „prietenie şi colaborare“.

Agresiunea disimulată a preşedintelui rus Vladimir Putin împotriva Ucrainei continuă – la fel ca şi sancţiunile Occidentului împotriva ţării sale. Şi nu doar economia ţării este astfel periclitată; capitalul soft power al Rusiei se diminuează, cu rezultate potenţial devastatoare.

După cele mai multe calcule, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a fost cîştigătorul crizei din Ucraina, cel puţin pînă acum. Anexarea Crimeei – pe care Nikita Hruşciov a transferat-o arbitrar Ucrainei în 1954 – a fost mult aplaudată acasă şi lui nu i-a păsat de reacţia Occidentului.

Cambridge – se estimează că în războiul civil din Siria au murit mai mult de 130.000 de oameni. Raporturile ONU privind atacurile asupra civililor şi relatările refugiaţilor în suferinţă ne frîng inimile. Dar ce e de făcut – şi de către cine?

Ce se întîmplă în Coreea de Nord? Pe data de 23 noiembrie, armata sa a tras aproape 200 de focuri de artilerie asupra insulei Yeonpyeong din Coreea de Sud, aflată în apropiere de disputata frontieră dintre cele două ţări, omorînd patru persoane, printre care doi civili, şi distrugînd 20 de case şi alte construcţii.

Tensiunile curente dintre China şi Japonia au redeschis discuţia despre cît de mult a căzut Japonia de la momentul ei de glorie din anii ’80. În măsura în care acest declin este ancorat în realitate, poate Japonia să-şi revină? Economia Japoniei a suferit două decenii de încetinire a creşterii din cauza unor decizii politice proaste care au urmat colapsului de preţ al activelor de la începutul anilor ’90. În 2010, economia Chinei a depăşit-o pe cea a Japoniei în volum total.

În anii ’50, mulţi americani se temeau că Uniunea Sovietică va depăşi Statele Unite cîştigînd întîietatea în conducerea lumii. Uniunea Sovietică avea cel mai mare teritoriu din lume, era pe locul al treilea în privinţa numărului de locuitori, era pe locul doi din punct de vedere al mărimii economiei şi producea mai mult petrol şi mai multe gaze naturale decît Arabia Saudită.

Statele Unite s-au blocat în dezbaterea despre imigraţie. Statul Arizona a decretat recent o lege prin care poliţia locală e încurajată să verifice, la acest capitol, persoane oprite pentru alte motive, lege prin care se impune şi imigranţilor să aducă dovezi asupra statutului lor legal atunci cînd li se cere.

De mulţi ani, oficialii americani fac presiuni asupra Chinei să îşi reevalueze rata de schimb. Ei se plîng că subevaluarea yuanului chinez reprezintă o concurenţă neloială, care distruge slujbele americane şi contribuie la deficitul comercial al Statelor Unite.

În prima jumătate a secolului trecut, Europa a fost sfîşiată de două războaie, distrugîndu-şi astfel şansa de a juca un rol principal pe scena politicii mondiale. În a doua jumătate a secolului, lideri cu viziuni mai largi au trecut peste nocivele sentimente de ranchiună şi, gradual, au început să construiască instituţii menite integrării statelor europene.

Brazilia, Rusia, India şi China s-au reunit de curînd la al doilea lor summit anual, în Brazilia. Jurnaliştii încă îşi mai dedică întreaga atenţie aşa-numitelor ţări „BRIC“; eu însă mă menţin sceptic în privinţa acestui concept.

În lumea puterii tradiţionale, ceea ce conta în politică era, îndeobşte, a cui putere militară sau economică va cîştiga. În plus, în politica de azi, în era informaţiei, contează şi a cui „poveste“ cîştigă. Naraţiunile naţionale sînt, într-adevăr, un mijloc de plată. Guvernele concurează unele cu altele, precum şi cu alte organizaţii, pentru a-şi spori propria credibilitate şi a o slăbi pe aceea a oponenţilor.

Va deveni oare puterea militară mai puţin importantă în deceniile care urmează? Este adevărat că numărul războaielor interstatale de mari proporţii continuă să scadă şi că lupta – conflictul armat – este puţin probabil în democraţiile avansate şi în abordarea multor probleme.

Apropiindu-se de finele primului său an de preşedinţie, Barack Obama a luat decizia foarte îndrăzneaţă de a mări numărul trupelor americane în Afganistan cu pînă la peste 100.000. Criticii de dreapta au remarcat că Războiul Coreean a afectat preşedinţia lui Harry Truman, la fel cum Războiul din Vietnam şi-a pus amprenta pe administraţia Lyndon Johnson. Astfel, Obama riscă să devină al treilea preşedinte democrat al cărui mandat să fie umbrit de un război dificil. Dar criticii de dreapta s-au plî