Se perimează puterea militară?

Va deveni oare puterea militară mai puţin importantă în deceniile care urmează? Este adevărat că numărul războaielor interstatale de mari proporţii continuă să scadă şi că lupta – conflictul armat – este puţin probabil în democraţiile avansate şi în abordarea multor probleme. Dar – după cum a spus Barack Obama în discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace în 2009 – „trebuie să începem prin a admite adevărul dur că nu vom putea eradica, în timpul vieţii noastre, conflictul violent. Vor exista momente în care naţiunile – acţionînd individual sau împreună – vor găsi utilizarea forţei nu numai necesară, dar legitimată moral“.

Atunci cînd oamenii vorbesc despre putere militară, ei tind să gîndească în termenii resurselor care stau la baza comportamentului hard-power (agresiv-coercitiv) de luptă şi de ameninţare cu lupta – soldaţi, tancuri, avioane, vase şi aşa mai departe. Şi, în ultimă instanţă, în cazuri extreme, atare resurse militare chiar contează. Sînt faimoase vorbele lui Napoleon „Dumnezeu e de partea batalioanelor numeroase“, iar Mao Zedong considera că puterea provine din magazia unei puşti.

În orice caz, resursele militare înseamnă, în lumea de azi, mult mai mult decît puşti şi batalioane, iar comportamentul hard-power (agresiv-coercitiv), mai mult decît luptă şi ameninţare cu lupta. Puterea militară mai este folosită şi pentru a oferi protecţie aliaţilor şi sprijin prietenilor. O astfel de utilizare necoercitivă a resurselor militare poate constitui o importantă sursă pentru comportamentul soft-power (politic, diplomatic, necoercitiv) care vizează stabilirea agendelor de lucru, persuasiunea altor guverne şi atragerea susţinerii la nivel de politică mondială.

Chiar şi atunci cînd se gîndesc numai la luptă şi ameninţări, mulţi analişti vizează doar războiul interstatal şi îşi imaginează soldaţi în uniforme, organizaţi şi echipaţi de către stat, în unităţi militare rigide. Dar, în secolul XXI, cele mai multe „războaie“ au loc mai degrabă în, decît între state, şi mulţi dintre combatanţi nu mai poartă uniforme. Din 226 de conflicte militare semnificative între anii 1945 şi 2002, mai puţin de jumătate au avut loc, în anii ’50, între state şi grupări înarmate. În anii ’90, aceasta devenise forma cea mai răspîndită de conflict.

Desigur, războiul civil şi combatanţii neconvenţionali nu sînt o noutate, ceea ce admite chiar şi dreptul tradiţional al conflictelor armate. Ce este nou e creşterea numărului luptelor neregulate şi schimbările tehnologice care pun o putere distructivă tot mai mare la dispoziţia unor grupuri mici, care, în alte ere, nu ar fi avut acces financiar la piaţa armelor de distrugere în masă. În ziua de azi, tehnologia conferă războiului o nouă dimensiune: perspectiva cyber-atacurilor, prin care un inamic – stat sau non-stat – poate provoca daune materiale enorme (sau ameninţa să o facă) fără ca vreo armată să traverseze fizic graniţa altui stat.

Războiul şi forţa armată sînt, poate, în declin, dar nu sînt de domeniul trecutului. Utilizarea forţei ia, în schimb, forme noi. Teoreticienii militari de astăzi scriu despre „războiul de generaţia a patra“ care, uneori, „nu are fronturi sau cîmpuri de luptă definibile“; într-adevăr, distincţia dintre civil şi militar ar putea să dispară.

Prima generaţie de război modern reflecta tactica liniilor şi coloanelor, urmînd modelul Revoluţiei franceze. A doua generaţie s-a bazat pe puterea de foc comasată şi a culminat în timpul Primului Război Mondial; sloganul ei era că artileria cucereşte, şi infanteria ocupă. A treia generaţie a decurs din tactici dezvoltate de germani pentru a ieşi din impasul războiului de tranşee din 1918, pe care Germania le-a perfecţionat cu ocazia Blitzkrieg-ului, prin tacticile care i-au permis să înfrîngă armata mai numeroasă de tancuri franceze şi britanice, în luptele de cucerire a Franţei din 1940.

Aceste schimbări au fost provocate de idei şi de tehnologie, deopotrivă. Ceea ce e valabil şi pentru a patra generaţie de război modern din zilele noastre, care vizează societatea şi voinţa politică de luptă a inamicului.

Grupările înarmate văd conflictul ca pe un continuum de operaţiuni neregulate, politice şi violente, desfăşurate pe o perioadă extinsă de timp, menite să asigure controlul asupra populaţiilor locale. Ei beneficiază de pe urma faptului că există o serie de state slabe cărora le lipseşte legitimitatea sau capacitatea de a controla efectiv propriul teritoriu. Rezultatul este ceea ce generalul Sir Rupert Smith, fostul comandant britanic în Irlanda de Nord şi în Balcani, numeşte „război între oameni“. În războaiele hibride de acest fel, forţele convenţionale şi cele neregulate, combatanţii şi civilii, distrugerile materiale şi războiul informaţional ajung să se întrepătrundă.

Chiar dacă, pentru state, perspectiva sau ameninţarea forţei militare a devenit mai puţin probabilă, ea va continua să aibă un impact puternic, şi tocmai posibilitatea unor astfel de situaţii îi determină pe actorii raţionali să-şi cumpere o asigurare scumpă. Iar SUA par să fie principalul emitent al unor astfel de poliţe de asigurare.

Ceea ce ne conduce la un punct de vedere mai complet asupra rolului forţei militare în politica mondială. Puterea militară rămîne importantă deoarece structurează politica mondială. E adevărat că, în multe împrejurări şi probleme, forţa militară este tot mai dificil şi mai costisitor de utilizat de către state. Dar faptul că puterea militară nu este întotdeauna suficientă în anumite situaţii specifice nu înseamnă că ea şi-a pierdut capacitatea de a contura orizonturi de aşteptare şi de a prefigura calcule politice.

Pieţele şi puterea economică se sprijină pe structuri politice: în condiţiile haotice ale unei instabilităţi politice crescute, pieţele cad. Structurile politice se sprijină, la rîndul lor, pe norme şi instituţii, dar şi pe managementul puterii coercitive. Un stat modern bine organizat este definit prin monopolul asupra utilizării legitime a forţei, factor care permite pieţelor interne să funcţioneze.

La nivel internaţional, acolo unde ordinea e mai precară, reţinerile legate de utilizarea coercitivă a forţei militare, fie ea şi puţin probabilă, poate avea efecte importante. Forţa militară, alături de norme şi instituţii, contribuie la menţinerea unui grad minim de ordine.

Metaforic vorbind, puterea militară oferă un grad de securitate care reprezintă, pentru ordinea politică şi economică, ceea ce oxigenul este pentru respiraţie: e abia observat, pînă în momentul în care devine insuficient; cînd se întîmplă asta, absenţa lui devine tema principală.

În acest sens, e probabil ca rolul puterii militare în structurarea politicii mondiale să se menţină cu bine şi în secolul XXI. Puterea militară nu va mai avea pentru state utilitatea pe care a avut-o în secolul al XIX-lea, dar va rămîne o componentă crucială a puterii, la nivelul politicii mondiale.

,

Copyright: Project Syndicate, 2010

www.project-syndicate.org