Calculul lui Putin

După cele mai multe calcule, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a fost cîştigătorul crizei din Ucraina, cel puţin pînă acum. Anexarea Crimeei – pe care Nikita Hruşciov a transferat-o arbitrar Ucrainei în 1954 – a fost mult aplaudată acasă şi lui nu i-a păsat de reacţia Occidentului. Dar dintr-o perspectivă pe termen mai lung, victoria lui Putin nu mai este aşa de sigură.

Actuala criză din Ucraina a început cînd preşedintele Ianucovici a decis să refuze un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, optînd în schimb pentru o înţelegere cu Rusia, care includea o finanţare de care Ucraina are disperată nevoie. Indignaţi, ucrainenii din regiunile vestice pro-UE au pornit proteste prelungite, care în cele din urmă au dus la căderea guvernului ales democratic, dar corupt, al lui Ianucovici.

Nu toţi ucrainenii au fost însă împotriva continuării unor legături strînse cu Rusia. Într-adevăr, decizia lui Ianucovici i-a mulţumit pe mulţi vorbitori de limbă rusă din regiunile estice şi sudice ale ţării. Şi Rusia a fost cea care, după luni de demonstraţii paşnice la Kiev, cînd au izbucnit violenţele şi demonstranţi au fost ucişi, l-a stimulat pe Ianucovici să părăsească Ucraina.

Putin nu doar că a oferit adăpost pentru Ianucovici şi a refuzat să recunoască noul guvern de la Kiev; el a început să ajute la organizarea şi incitarea rezistenţei printre etnicii majoritar ruşi din Crimeea. Prin desfăşurarea de trupe ruseşti (adesea mascate şi fără însemne) de la baza militară navală de la Marea Neagră, din Sevastopol, pe care Rusia a închiriat-o de la Ucraina, Putin a reuşit să ia sub control peninsula, fără pierderi de vieţi omeneşti. Cînd liderii occidentali şi-au exprimat indignarea în legătură cu modificarea prin forţă a graniţelor în Europa, Putin a rămas impasibil, invocînd folosirea forţei de către NATO în Kosovo, în urmă cu 15 ani, şi sprijinul pe care Alianţa l-a dat ulterior pentru separarea formală a acestei provincii de Serbia, ca pe un exemplu al ipocriziei politicienilor din Vest. Puterile occidentale au replicat prin sancţiuni ţintite împotriva cîtorva oficiali ruşi de nivel înalt, la care Putin a răspuns cu sancţiuni proprii, de restricţionare la intrarea în Rusia a unor politicieni occidentali.

Una peste alta, cîtorva bănci din Rusia li s-au blocat conturile, unele transporturi de mărfuri sensibile au fost oprite iar rubla şi pieţele de capital din Rusia au suferit pierderi. Dar impactul general al sancţiunilor occidentale a fost moderat. Reticenţa occidentului de a întări sancţiunile provine, în mare parte, din ţările europene care păstrează relaţii economice puternice cu Rusia. Deşi Statele Unite (care au un comerţ mic cu Rusia) şi UE au promis să dezvolte un cadru pentru sancţiuni adiţionale, care să fie activate în cazul în care Putin trimite trupe în estul Ucrainei, planificarea lor într-un mod care să nu afecteze UE nu va fi uşoară.

Fără îndoială, Rusia a plătit un preţ mare pentru acţiunile sale, în termeni de statut internaţional. Rezervele de bunăvoinţă şi putere soft, generate de Jocurile Olimpice de la Soci, au fost imediat epuizate iar Rusia a fost eliminată din G8. În Adunarea Generală a ONU, Rusia a trebuit să se confrunte cu jenantul vot în care 100 de ţări au condamnat acţiunile sale. Şi, în încheierea summit-ului pentru securitate nucleară de la Haga, preşedintele Statelor Unite, Barack Obama, a calificat Rusia drept o putere regională ale cărei politici agresive împotriva vecinilor denotă slăbiciune.

A contat ceva din asta pentru Putin? Răspunsul depinde de obiectivele pe care le are. Dacă, aşa cum unii observatori susţin, acţiunile agresive ale lui Putin provin dintr-un sentiment de insecuritate, succesul său este amestecat. Socotind astfel, Putin se temea de diminuarea influenţei pe care o avea într-o ţară vecină, cu care Rusia împărtăşeşte adînci legături istorice. Dar, în ciuda evidentei influenţe a Rusiei printre rusofonii din estul Ucrainei, impactul general provocat de anexarea Crimeei a dus la reducerea influenţei ruse în Ucraina şi, în plus, a revigorat „bestia neagră“ care, pentru Putin, este NATO. Putin a fost probabil îngrijorat şi că un succes al revoluţiei din Ucraina ar putea încuraja reînvierea protestelor din propria ţară, care i-au cauzat atîtea necazuri în 2012, cînd şi-a reluat fotoliul prezidenţial de la Dimitri Medvedev. În urma anexării Crimeei, popularitatea sa internă a crescut, iar şansele ca vreun protest să poată reuşi cu adevărat să-i detroneze administraţia sînt foarte mici.

Alţi analişti spun că prima motivaţie a lui Putin ar fi refacerea statutului global de „mare putere“ al Rusiei. Dincolo de toate, Putin, un fost agent KGB din Germania de Est, a deplîns disoluţia Uniunii Sovietice, spunînd că ar fi fost „cel mai mare dezastru geopolitic al secolului XX“.

De fapt, Putin a fost adesea descris ca fiind supărat pe Occident, cuprins de un sentiment de trădare şi de umilire din cauza a ceea ce el percepe a fi un tratament inechitabil aplicat Rusiei. Pentru Putin, gesturi cum ar fi includerea ţării sale în G8, G20 şi Organizaţia Mondială a Comerţului sau invitarea unui ambasador al Rusiei la discuţiile NATO de la Bruxelles nu pot compensa expansiunea NATO pînă la graniţele Rusiei, plasarea de sisteme antibalistice în Europa de Est sau dezmembrarea Serbiei. Detronarea colonelului Muammar al-Gaddafi din Libia şi eforturile de a-l submina pe clientul Kremlinului, preşedintele Siriei Bashar al-Assad, nu au făcut decît să înrăutăţească lucrurile.

Dacă statutul a fost un motiv important pentru acţiunile lui Putin în Crimeea, răspunsul Occidentului ar putea avea un impact mai mare decît ceea ce cred mulţi în prezent. Înaintea Jocurilor Olimpice de la Soci (unde şi G8 trebuia să se reunească, în iunie), Putin a numit creşterea puterii soft drept un obiectiv important pentru Rusia – un obiectiv pe care folosirea puterii hard din Ucraina l-a făcut însă mult mai dificil de atins. În acest sens, declaraţia lui Obama că Rusia este o putere regională care acţionează din slăbiciune, plus suspendarea Rusiei din G8 poate că l-au lovit pe Putin exact acolo unde e mai vulnerabil. Acţiunile lui din Ucraina au adus, fără dubii, cîştiguri tangibile pe termen scurt. Dar ele au implicat, de asemenea, costuri evidente. Rămîne de văzut dacă îndrăzneaţa mişcare a lui Putin a meritat.

Joseph S. Nye este profesor la Harvard şi autor al cărţii The Future of Power.

©Project Syndicate 2014 www.project-syndicate.org 

traducere de Andrei MANOLESCU