Datorii fără frontiere
Cambridge – se estimează că în războiul civil din Siria au murit mai mult de 130.000 de oameni. Raporturile ONU privind atacurile asupra civililor şi relatările refugiaţilor în suferinţă ne frîng inimile. Dar ce e de făcut – şi de către cine?
De curînd, Michael Ignatieff, politicianul savant canadian, l-a îndemnat pe preşedintele Obama să impună o zonă liberă de zboruri deasupra Siriei, în ciuda faptului că aproape sigur Rusia se va opune rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU de a legaliza o asemenea mişcare. În opinia lui Ignatieff, dacă preşedintele sirian Bashar al-Assad e lăsat să conducă în continuare, forţele sale vor anula insurgenţii sunniţi rămaşi, cel puţin pentru moment; odată ura declanşată, va curge şi sînge, pînă la urmă.
Într-un articol alăturat, editorialistul Thomas Friedman a tras nişte învăţăminte din experienţa recentă a SUA în Orientul Mijlociu. Mai întîi, americanii înţeleg puţin despre problemele complexe ale ţărilor de acolo. În al doilea rînd, SUA pot opri lucrurile rele să se întîmple (cu un cost considerabil), dar nu pot face ca lucrurile bune să se petreacă de la sine. Şi, în al treilea rînd, cînd America încearcă să determine lucrurile bune să se întîmple în acele ţări, preia riscul de a-şi asuma responsabilitatea pentru rezolvarea problemelor respective.
Care ar fi datoriile liderului dincolo de graniţele sale? Problema se extinde cu mult dincolo de Siria – mărturie stau recentele omoruri din Sudanul de Sud, Republica Centrală Africană, Somalia şi din alte locuri. În 2005, adunarea generală a ONU a recunoscut unanim „responsabilitatea de a-i proteja“ pe cetăţeni cînd propriile guverne nu reuşesc să o facă; iar în 2011, această responsabilitate a fost invocată în Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate ONU, care a autorizat utilizarea forţei militare în Libia.
Rusia, China şi alţii au considerat că acest principiu a fost prost aplicat în Libia şi că doctrina după care se ghidează legea internaţională rămîne Carta ONU, care interzice utilizarea forţei altfel decît în legitimă apărare, sau atunci cînd e autorizată de Consiliul de Securitate.
Dar să ne întoarcem în 1999, cînd, deşi Rusia a votat împotriva unei potenţiale rezoluţii a Consiliului de Securitate în cazul Kosovo, NATO a folosit oricum forţa, iar mulţi apărători au susţinut că, lăsînd legalitatea deoparte, decizia era justificată din punct de vedere moral.
Aşa că ce argumente ar trebui să-i ghideze pe liderii politici cînd decid politica ce ar trebui urmată? Răspunsul depinde, parţial, de comunitatea faţă de care el sau ea se simt obligaţi moral.
Dincolo de nivelul grupurilor mici, identitatea umană este formată din ceea ce Benedict Anderson numeşte „comunităţi imaginare“. Puţini oameni au experienţe directe cu alţi apartenenţi la aceeaşi comunitate. În secolele recente, naţiunea era comunitatea imaginară pentru care cei mai mulţi erau dispuşi să facă sacrificii, ba chiar să moară, şi cei mai mulţi lideri considerau că principalele lor obligaţii erau cele în scop naţional.
Într-o lume globalizată, cei mai mulţi oameni aparţin mai multor comunităţi. Unele dintre acestea – locale, regionale, naţionale, cosmopolite – par a fi aranjate ca cercuri concentrice, puterea identităţii diminuîndu-se cu cît distanţa faţă de centru e mai mare; dar, într-o lume informaţională globală, ordinea aceasta a devenit confuză.
Astăzi, multe identităţi ies din cercurile lor – afinităţi susţinute de Internet şi de preţul scăzut al călătoriilor. Diaspora este acum doar la distanţă de un clic cu mouse-ul. Grupurile profesionale aderă la standarde transnaţionale. Grupurile de activişti, de la ecologişti la terorişti, sînt în legătură între ele, dincolo de graniţe.
În consecinţă, suveranitatea nu mai e absolută şi impenetrabilă, aşa cum părea cîndva. De această realitate şi-a dat seama şi Consiliul ONU, cînd a recunoscut responsabilitatea de a-i proteja pe cei în primejdie, din statele suverane.
Dar ce obligaţii morale conferă toate acestea unui lider politic precum Obama? Barbara Kellerman, teoreticiana leadership-ului, l-a acuzat pe fostul preşedinte Bill Clinton de morală deficitară, din cauza răspunsului său inadecvat la genocidul din Ruanda, în 1994. Într-o privinţă, are dreptate. Dar şi alţi lideri de atunci se comportaseră la fel, şi nici o altă ţară nu răspunsese adecvat.
Dacă Bill Clinton ar fi trimis trupe americane, s-ar fi lovit de rezistenţa Congresului American. Venită la scurt timp după moartea soldaţilor americani în intervenţia umanitară din Somalia, publicul american nu ar mai fi acceptat nici o altă misiune militară în străinătate.
Aşa că ce ar fi putut face în atari împrejurări un lider democratic ales? Clinton a recunoscut că ar fi putut face mai mult pentru a stimula ONU şi alte ţări să salveze vieţi în Ruanda. Dar liderii buni de azi sînt, de multe ori, prinşi între înclinaţiile lor cosmopolite personale şi obligaţiile mai tradiţionale faţă de cetăţenii care i-au ales.
Din fericire, izolarea nu este o opţiune de tip „totul sau nimic“. Într-o lume în care oamenii sînt organizaţi în comunităţi naţionale, un ideal pur cosmopolit e nerealist. Egalizarea venitului global, de pildă, nu este o obligaţie credibilă pentru nici un lider politic; dar un asemenea lider poate cîştiga aderenţi spunînd că trebuie făcut mai mult pentru a reduce sărăcia şi bolile peste tot în lume.
Aşa cum spune filozoful Kwame Anthony Appiah: „«Să nu ucizi!» este un test pe care-l iei sau îl pici. «Să-i cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta!» admite gradaţii.“
Acelaşi lucru e adevărat în ce priveşte cosmopolitism vs insularitate. Îi putem admira pe liderii care fac eforturi pentru a le creşte susţinătorilor lor simţul moral dincolo de graniţe; dar nu e prea bine să-i judecăm pe lideri după nişte standarde care le-ar submina capacitatea de a rămîne lideri.
În timp ce Obama se luptă să-şi stabilească responsabilităţile în Siria şi în alte părţi, este confruntat cu o dilemă morală serioasă. Aşa cum spune Appia, datoriile dincolo de frontiere sînt o chestiune de grad. Şi sînt, de asemenea, grade de intervenţii care oscilează de la ajutor şi arme date refugiaţilor, pînă la diverse grade de utilizare a forţei.
Dar chiar atunci cînd face toate aceste alegeri gradate, un lider le datorează celor care îl urmează prudenţa de a respecta, mai întîi, jurămîntul hipocratic: „Să nu faci rău!“ Ignatieff consideră că Obama deja se confruntă cu consecinţele inacţiunii lui; Friedman îi reaminteşte de virtuţile prudenţei. Bietul Obama!
Joseph S. Nye este profesor la Harvard şi autorul volumului Presidential Leadership and the Creation of the American Era.
© Project Syndicate, 2014
traducere de Iaromira POPOVICI
