Melancolia lui Fawad – poveste afgană

A venit de la Kabul la Bruxelles în 2012, plin de entuziasm şi poftă de schimbare, îndrăzneţ şi curios, dar sigur pe valorile lui: modernizare fără depravare, educaţie şi business. Islamul nici nu se discută. Ce legătură concretă are islamul cu exportul de fructe uscate, managementul apelor, dezvoltarea rurală şi

prin ministere? Toată treaba asta trebuie făcută, şi

, avem tineri energici care s-au săturat de viaţa austeră impusă de talibani, vrem concursuri de cîntat în studiouri de televiziune imense, săli de fitness şi magazine

. Fawad a lipit pe uşa biroului o caricatură în care anul 2014 (dublu marcat de alegeri prezidenţiale şi de startul retragerii trupelor coaliţiei internaţionale din Afganistan, iar pentru afgani începutul simbolic al unei noi perioade), scris pe doi bolovani uriaşi, striveşte un Talib bărbos înarmat cu sabie şi explozibil. Călare pe bolovani, ras, în tricou şi jeanşi, fluturînd steagul Afganistanului liber de trecutul lui brutal, un tinerel zîmbeşte victorios. Ăsta era Fawad, portretul unui optimism luminos, care nu se mai întîlneşte decît în ţările greu încercate de război şi sărăcie, unde adie ca un zefir proaspăt senzaţia că „om fi noi la coadă, dar ştim clar înspre ce ne îndreptăm şi ce vrem de la societate“. 

Acum cîteva zile am stat iar de vorbă cu Fawad. Uşor neras, cu o brumă grizonantă, ochelari şi un stil neutru (adică fără cravată, semn că nu mai era pe teren ideologic foarte cert), mi s-a părut obosit şi ursuz. Dintr-una într-alta, am aflat că nu e în formă, că doarme prost, e cam deprimat şi mai ales pesimist şi neîncrezător în poporul lui afgan, unde vede numai

care se cred cei mai grozavi bărbaţi de pe faţa plată a Pămîntului, şi din cauza asta refuză să înveţe să trăiască într-un sistem, să respecte reguli, să predea statului monopolul violenţei, adică să respecte poliţia şi armata şi să nu mai împuşte în lună, feciori de lele nebună… El îi dispreţuieşte fiindcă i se par nătărăi ca nişte mistreţi şi nu înţeleg că trăiesc în condiţii primitive, fără infrastructură, educaţie etc., iar ei îl dispreţuiesc fiindcă s-a urbanizat (adică s-a ramolit), poartă ochelari, gîndeşte în termeni de sistem şi reglementări şi din cauza asta, speculează ei, îmbătrîneşte, e trist şi deprimat. Ei rîd, sînt nepăsători, vorbesc tare şi se bat cu pumnul în piept, dar cînd fac apendicită mor fiindcă n-au spitale şi soţiile lor îşi dau duhul născînd. Fawad presuspune că va trăi mai mult decît ei, şi mai plictisit. Ei trec prin emoţiile şi durerile puternice ale omului premodern, sînt în continuare veritabil credincioşi, islamul lor tot nu se discută, familia, onoarea şi femeia nici atît. 

Care ei, întreb, căci pierdusem din vedere obiectul din cauza surprizei de a-l vedea pe Fawad aşa de schimbat. Toţi! Cum, şi tinerii care vor să pună pe roate economia de piaţă şi instituţiile nefuncţionale ale ţării? Nu există aşa ceva, declară el sumbru. Tinerii nu vor decît să se îmbogăţească repede, visînd să împroaşte cu bani prin Dubai, şi sînt aşa de siguri de calităţile şi valorile lor, că orice reproş e o pierdere de vreme… 

De natura trufaşă a paştunilor nu se îndoieşte nimeni, şi istoricul William Dalrymple demonstrează epic că e vorba de o constantă istorică (în frumoasa lui carte

2012). De altfel, tocmai spiritul independent pînă la absurd ar putea explica de ce acest popor nu permite celor mai puternice imperii să îl stăpînească, dar nici nu reuşeşte să se autoguverneze. După cum spune Fawad, afganul urăşte cel mai mult să aibă şefi. 

Retopind această energie nărăvaşă, Fawad alcătuise profilul tînărului descurcăreţ şi întreprinzător, suficient de cuminte ca să admire în Occident spiritul structurii, de la reţelele de autostrăzi la organigramele complexe ale instituţiilor, dar nu şi moravurile cu totul nestructurate din sfera privată. Şi acum, tocmai această trăsătură îl umple de amărăciune şi deznădejde. „N-o să ne schimbăm niciodată.“ Datele au rămas aceleaşi, dar Fawad s-a schimbat. De ce? 

Răspunsul stă probabil în distanţa care îl separă de ţară şi de clocotul ei. Fawad suferă de o formă clasică de melancolie, cea a călătorului plecat din cuibul lui, iar de la distanţă cuibul îşi dezvăluie adevăratele dimensiuni modeste. Văzut din Occident, Afganistanul e un fund de rîpă în care cîţiva smintiţi dau de lucru celei mai puternice structuri de pe planetă, armata americană plus NATO. Presa occidentală e responsabilă de imaginea foarte precară a Afganistanului – cînd se vorbeşte, e mereu despre atacuri, explozii, militari morţi cu onoare la datorie (întotdeauna ai noştri, nu ai lor) şi eşecuri colosale în

Nu se vorbeşte niciodată despre potenţialul agricol al ţării care se epuizează în producţia de mac de opiu, pe care cele şapte miliarde de dolari ai programelor de eradicare a culturii de mac n-au făcut decît s-o ajute să crească cu încredere în fiecare an începînd din 2001. Ba chiar niciodată nu se vorbeşte despre originile culturii de opiu în zonă: începînd din secolul al XVII-lea, produsul principal al schimburilor comerciale între East India Company, colonizatoarea britanică a subcontinentului indian, şi China era opiul cultivat în nordul Indiei. În secolul al XIX-lea, englezii încurajează agresiv cultivarea opiului în detrimentul altor recolte, provocînd astfel o foamete datorită căreia au murit în jur de 800.000 de oameni (cunoscută ca foametea din Agra, 1837-1838). Cîmpurile de mac din Afganistan moştenesc în linie dreaptă politica colonială britanică din timpul Războaielor Opiului. 

Nu se vorbeşte nici despre beţele puse în roatele dezvoltării economiei afgane prin impunerea, sub presiunea statelor puternice, a unor tarife prea mari pentru materiile prime şi cam mici pentru produsele finite, ceea ce descurajează dezvoltarea industriilor manufacturiere, sau prin impunerea unor standarde cîteodată absurde pentru produsele de export afgane, ca feluritele nuci, fructe uscate şi condimente de calitate superioară. Şofranul afgan produs la Herat a primit în 2013 premiul Superior Taste al Institutului Internaţional al Gustului şi Calităţii, dar degeaba – dacă ambalajul nu e suficient de strălucitor, piaţa europeană nici nu vrea să audă. Cu toate astea, alţi Fawazi seduşi de geometria structurilor internaţionale lucrează prin birourile ministerelor şi ale Camerei de Comerţ afgane la pregătirea accederii ţării la Organizaţia Mondială a Comerţului, unde îi aşteaptă alte reglementări împotriva interesului lor economic. 

De trei ani, Fawad e expus discursului media cu atentate sinucigaşe şi femei oprimate, dar mai ales privirilor condescendente ale diferiţilor birocraţi europeni şi internaţionali, pentru care să tratezi cu diplomaţii lumii a treia face parte din plictiselile meseriei şi ar merita un spor la salariu. Trăind într-una din capitalele structurii şi organizării, Fawad a dezvoltat un complex de inferioritate pe care nu-l avea în Afganistan. De asta îl supără atît de mult machismul alor lui, pe care înainte îl afişa chiar el, dar s-ar fi numit altfel, poate îndrăzneală sau vitalitate. În

lui Krzysztof Kieslowski se povesteşte despre un individ care făcea un slalom reuşit printre maşini cu bicicleta atîta timp cît se baza numai pe ochii lui miopi. Cu ochelarii puşi, nu mai reuşea să se descurce în trafic. Ochelarii pe care şi i-a pus Fawad sînt percepţia de la distanţă a „statului eşuat“ Afganistan, de aici, din Europa structurii, inovaţiei şi democraţiei.

Şi care e percepţia europeanului, cu ce asociază el Afganistanul? Cu înapoierea, producţia de heroină şi o societate

-patriarhală care ascunde femeile sub cearşaf. Nu e lipsit de interes să aruncăm o privire mai în profunzime asupra fiecăruia din aceste elemente. 

Dezvoltare şi comerţ pe Drumurile Mătăsii 

Consensul în ziua de azi e că nu există dezvoltare fără comerţ, sau mai exact fără comerţ liber, care se traduce prin eliminarea barierelor comerciale – tarifele, cotele şi reglementările de diferite feluri – în funcţie de anumite interese. Ţările în curs de dezvoltare caută deci să semneze cît mai multe acorduri comerciale cu cît mai multe entităţi, sperînd să pună în mişcare energiile schimbului şi să încurajeze astfel dezvoltarea economică. 

Sau aşa zice teoria. La începutul secolului al XIX-lea, economistul englez David Ricardo punea bazele doxei, demonstrînd matematic beneficiile comerţului liber şi introducînd noţiunea de avantaj comparativ, adică avantajul adus de specializarea unei ţări în industria în care are cea mai mare productivitate; într-o lume de ţări specializate în diferite domenii, comerţul internaţional lipsit de bariere contribuie la îmbogăţirea tuturor. Dar argumentul lui Ricardo funcţionează doar dacă fiecare ţară dezvoltă măcar o industrie în care să poată avea un avantaj comparativ, ceea ce nu înseamnă doar posibilitatea de producţie bună şi ieftină sau măcar ieftină, ci şi structuri de distribuţie, politici economice care să încurajeze sectorul şi, în general, conştiinţa unei valori în produsul respectiv. În lumea reală o ţară ca Afganistan, care ar putea dezvolta un avantaj comparativ în producţia de covoare sau condimente, de exemplu, nu reuşeşte să îşi plaseze singură produsul pe piaţa internaţională în mod convenabil, astfel că multe din frumoasele covoare afgane sînt comercializate ca produse pakistaneze, iar condimentele sînt trimise la preţuri ridicole în India, de unde se exportă

Ţările sărace se învîrt într-un cerc vicios: ca să te poţi dezvolta autonom şi să nu mai depinzi de ajutorul din exterior ai nevoie de beneficiile comerţului internaţional (cu un deficit comercial decent, nu ca acela afgan, căzut în rîna importurilor), dar nu poţi fi competitiv în comerţul internaţional fără un anumit nivel de dezvoltare. Mai rău, fără o anumită capacitate de lobby, care lipseşte în mod strălucit ţărilor sărace. 

Deci, în practică, lucrurile sînt mai puţin cinstite. Indicatorii comerciali afgani arată, cum spuneam, o balanţă înclinată ameţitor înspre importuri, cu un deficit comercial din ce în ce mai gras începînd din anul 2001, ceea ce sugerează o societate care se îndreaptă vertiginos spre culmile consumismului, fără a face însă eforturi prea mari ca să îşi dezvolte producătorii. După 14 ani de

şi miliarde de dolari vărsate în proiecte de dezvoltare, sectoarele economice care ar fi trebuit să producă

o duc din ce în ce mai greu. Întreprinderi mici şi mijlocii s-au ivit aproape în ciuda proiectelor internaţionale gîndite în continuare în logica „staţi că vă dăm“ (vă aruncăm pungi cu şampon şi pastă de dinţi din elicoptere, vă dăm biciclete pentru femei – o oroare pentru musulmani, vă dăm baloane colorate şi vă facem locuri de parcare pentru handicapaţi). Însă din cauza tarifelor mult prea mici sau inexistente pentru produsele de import, micii producători afgani îşi închid făbricuţele şi atelierele unul după altul. Ministerul Finanţelor dă din umeri: o ţară dependentă de ajutorul internaţional n-are voie să impună tarife. Dar tarife există totuşi: pentru materiile prime din care se pot face alte lucruri. Astfel, într-o ţară care are nevoie de locuri de muncă şi de bani produşi şi nu primiţi, e mai scump să fabrici un pachet de biscuiţi decît să-l cumperi gata făcut (de vecini). 

Teoria lui Ricardo capătă, în lumea inegală de azi, corolare sinistre. Se poate crede, de exemplu, că ţările înaintate preferă să aibă legături comerciale cu ţări în situaţie de inferioritate, cărora să le poată vinde cît mai mult din surplusul lor (un recent acord între UE şi Africa impune dechiderea liberă a pieţelor africane pentru produsele de export europene, mai pe şleau germane; dacă vreo ţară se revoltă şi nu vrea să-şi distrugă bruma de producţie locală, e boicotată comercial pînă cînd cedează presiunii şi semnează acordul, cum s-a întîmplat cu Kenya). Un articol o spune pe scurt: comerţul a devenit un vehicul pentru redistribuirea banilor de la săraci la bogaţi. 

FMI-ul ajută cît poate. În Afganistan, îndeamnă guvernul să structureze importurile către dezvoltarea industriei extractive, mai ales că în ultimii ani s-au descoperit zăcăminte bogate de litiu şi aur. Politicile economice sînt în continuare formulate de organismele internaţionale şi de experţii străini consultaţi pe bani mulţi de guvernul afgan, şi din discursul economic intern reiese că potenţialul exporturilor tradiţionale de fructe şi fructe uscate, bumbac, cereale şi covoare e redus. Acesta e destinul unei LDC (Least Developed Country): să-şi vîndă ieftin materiile prime şi să cumpere restul de-a gata. Şi pentru a face loc produselor de import, a înflorit, în această cea mai puţin dezvoltată ţară, o cultură ţipătoare a consumului, a cărei dictatură se observă de la materialele de construcţie la ceasuri şi pantofi. Moda locală cere, de pildă, să nu se descoasă etichetele de pe mînecile costumelor, astfel încît, la mesele rotunde, o grămadă de Boss şi Armani dezbat aprig realitatea dezastruoasă în securitate şi economie. Desigur, Boss şi Armani contrafăcute. 

Teritoriul numit azi Afganistan a fost mereu un spaţiu de trecere, de comerţ, începînd de la primele drumuri ale mătăsii pînă la Marele Joc dintre Rusia şi Anglia în secolul al XIX-lea, cînd ambele imperii înţelegeau poziţia strategică a Afganistanului ca pe un coridor înspre noi surse de profit comercial. Mai mult, schimbul e vocaţia afganilor. Probabil şi războiul, dar nu despre asta e vorba aici. O mare parte din activitatea de schimb în Afganistan se petrece la frontiera poroasă cu Pakistanul, sub forma contrabandei cu produsele de import pe care piaţă afgană nu le poate absorbi. Vocaţia deci nu se pierde, oamenii fac ce ştiu să facă. Dar în loc să transporte prin văgăunile din Hindu Kush gumă de mestecat făcută în Iran pentru copiii din Pakistan, ar putea face contrabandă cu gumă de mestecat produsă la ei în ţară de oameni care să ia un salariu pe munca lor. 

Fawad se încruntă în spatele ochelarilor şi dă vină tocmai pe vocaţie. „Noi nu sîntem agricultori, nu sîntem meşteşugari, nu ştim decît să ne batem sau să stăm la tarabă şi să vindem. Şi acum nici măcar nu avem ce vinde.“ Îmi sună familiar tonul asta? Sigur, Fawad iubeşte Afganistanul cu o ură grea. Dar deşi societatea şi guvernul au absurdul şi inerţiile lor, nu trebuie să uităm că e vorba despre o ţară care nu îşi produce nici măcar propriul discurs despre ea însăşi. Toate politicile sînt impuse sau sugerate din exterior. Iar ţăranul se poate desprinde din turma de LDC. Cum se împarte responsabilitatea? 

Macul opiaceu creşte în ape tulburi 

Cu puţină organizare a debitelor de apă, de care nu duce lipsă, Afganistan ar fi una dintre cele mai prospere ţări agricole din Asia. Şi într-adevăr are o sulfuroasă reputaţie agricolă: se ştie că produce cea mai mare parte a opiului consumat global. Cifrele raportate de Biroul ONU pentru Droguri şi Criminalitate sînt clare: suprafaţa cultivată cu mac opiaceu a crescut faţă de 2013 şi s-a dublat faţă de anul 2009; recolta a crescut şi ea faţă de 2013, în schimb eradicarea culturilor a scăzut. Indicatorii spun că producţia a crescut mereu începînd din 2001 (cu excepţia anilor 2008-2010), şi că în aceşti 14 ani s-a cultivat mai mult mac decît în orice moment în perioada talibanilor. 

Dar cum se face că tocmai acolo a înflorit cultura de opiu pentru consumul mondial? Istoria fenomenului e interesantă şi cu rădăcini mai vechi decît s-ar părea. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Compania East India, care opera colonizarea britanică a subcontinentului indian, dezvoltă comerţul foarte profitabil cu opiu în China. În aceste prime faze ale globalizării economice în regia puterilor occidentale, opiul consumat pe scară largă de chinezi era produs în nordul Indiei, proaspăt cucerit de Compania East India, ceea ce a dus la pauperizarea unuia din cele mai prospere ţinuturi orientale (Calcutta). Englezii au forţat ţăranii locali să cultive mac mai degrabă decît cereale, astfel că populaţia s-a trezit cu totul nepregătită pentru vremea de secetă şi o foamete cumplită a lovit regiunea în 1838, chinuind opt milioane de oameni, omorînd 800.000 şi mult mai multe animale. 

Comerţul de opiu între India şi China continuă pînă în 1910, cînd, după 150 de ani şi două războaie care au înmuiat rezistenţa autorităţilor chineze, britanicii sînt convinşi să renunţe la profitul gras de pe urma drogurilor. Dar precedentul se crease deja, şi cei doi poli ai opiului rămîn în aceste două regiuni ale lumii: China şi nordul Indiei, inclusiv Afganistan. În 1948, autorităţile revoluţionare chineze distrug complet producţia de opiu care care îi servea pe morfinomanii şi heroinomanii din SUA şi Europa, căci roata istoriei se întorsese, şi business-ul se mută dincolo de frontiera de sud a ţării în aşa-numitul Triunghi de Aur (părţi din Myanmar, Laos şi Thailanda). 

În cartea

(1972), istoricul Alfred McCoy expune participarea CIA la organizarea reţelei mondiale a heroinei produse în Triunghiul de Aur, una din numeroasele manevre din subsolurile Războiului Rece care a contribuit la victoria finală a „lumii libere“. Mobilizînd membri ai partidului chinez Kuomintang, exilaţi după 1948 din China revoluţionară (pînă azi forţa politică majoră în Taiwan), anticomunişti şi cu conexiuni utile în elitele ţărilor din zonă, CIA ajută substanţial la punerea pe roate a sistemului de trafic şi distribuţie de heroină care includea deja romantica filieră franceză, operată de corsicanii din Marsilia, şi mafia siciliană. După McCoy, scopul schemei era subminarea partidelor comuniste francez şi italian, cele mai puternice partide comuniste din Europa în anii ’40 şi ’50 şi cu baze populare importante în sudul celor două ţări. 

McCoy e istoric al Asiei de Sud-Est şi cartea a fost scrisă în anii ’70, cu cîţiva ani buni înaintea deplasării epicentrului producţiei de heroină din Triunghiul de Aur în Afganistan, astfel că nu putem specula gradul de implicare a serviciilor secrete occidentale în holdele de mac afgane. Se ştie însă că începuturile fenomenului coincid cu livrările masive de arme, în principal de la Statele Unite, către mujahedinii care rezistau invaziei Uniunii Sovietice. Pînă la un anumit nivel e o evoluţie locală; comandanţii şi

-ii de arme au reinvestit profitul economiei de război în agricultura dubioasă şi profitabilă, dar trebuie subliniat că nu mai mult de 2,5% din cifra totală a profitului rămîne în Afganistan (şi cam 1% la cultivatori). Nici un

afgan nu acţionează mai departe de Golful Persic, deşi piaţa de desfacere e cam toată în Europa şi SUA. Grosul cîştigului e al traficanţilor misterioşi de dincolo de graniţele Afganistanului şi Pakistanului, deci e puţin probabil ca voievozii jihadului antisovietic să fi acţionat doar de capul lor. De altfel, nu e un secret că redutabilul ISI, serviciul militar de informaţii pakistanez responsabil în mare parte de instabilitatea din zona Afganistan/Pakistan, a dat încă din anii ’80 o mînă de ajutor crucială producţiei de opiu din ambele ţări. 

Şi traficul de droguri e tot globalizare, tot comerţ internaţional. Pînă la urmă, David Ricardo avea dreptate, dar într-un fel trist. Afganistan şi-a creat avantajul comparativ printr-un produs care ucide încet şi pe bani grei. Una din pagubele colaterale sînt cohortele de narcomani locali, fiindcă unei ţări sărace şi violente exact asta îi lipseşte; narcomanii au crescut nivelul criminalităţii şi atmosfera de

în unele cartiere din oraşele mari. Din cînd în cînd, drogaţii sînt zburătăciţi de SUV-uri imense care trec în trombă şi fără placă de înmatriculare, conduse de străini cu fălci pătrate şi ochelari de soare. Degeaba le lipseşte plăcuţa, toată lumea ştie că sînt maşinile CIA.

Politica femeii

Şi, desigur, chestiunea cea mai arzătoare în Afganistan şi Pakistan, care aici se dau la pachet: situaţia femeilor. Augusta comunitate internaţională se îngrijorează sistematic de soarta femeilor din regiune, se pronunţă ritos despre drepturile femeii, o rezoluţie ONU face referire la situaţia femeilor în conflict şi se dă premiul Nobel pentru pace unei tinere paştune pakistaneze care a înfruntat furia antimodernă a talibanilor şi s-a dus la şcoală aproape cu preţul vieţii. Ochelarii de soare ai Angelinei Jolie au strălucit şi sub soarele din Islamabad, pînă şi micile organizaţii caritabile ale mamelor flamande pun la cale conferinţe despre mizeria existenţială a prizonierelor burkăi. 

Istoria arată că intuiţia comunităţii internaţionale e corectă. Femeile, sau o parte dintre ele, sînt într-adevăr un important agent al transformării sociale. Forţele reacţionare ştiu asta la fel de bine şi încearcă din toate puterile să păstreze pe cît posibil femeia în cadrul strîmt al familiei, supusă cutumelor străvechi care domină încă sfera privată, la paştuni în principal. Dar timpul trece altfel în culturile exotice, şi istoria le vorbeşte afganilor direct. În 1839, englezii cuceresc Afganistanul independent, deşi nu prea solid constituit ca stat, în primul război anglo-afgan – manifestare militară a Marelui Joc –, un război inutil şi prost plănuit care a rămas cunoscut de englezi ca „nebunia lui Auckland“ (guvernatorul Companiei East India). A fost prima dată cînd afganii au strîns din dinţi sub ocupaţie străină şi au zis: hai să vedem ce vor

ăştia de la noi. Dar ocupaţia nu a durat mai mult de un an, afganii s-au revoltat curînd şi au măcelărit în jur de 16.500 de suflete de

şi de indieni, lăsînd un singur supravieţuitor pentru a spune grozava poveste. Afganii aveau multe motive să fie nemulţumiţi de aranjamentele englezilor. Dar cronicarii de limba persană citaţi de Dalrymple, martori ai evenimentelor, dau de înţeles că revolta s-a declanşat în urma dezmăţului care a cuprins Kabul, unde staţionau trupele englezilor. Cînd străinii au început să ademenească fetele afgane în cazărmile lor, onoarea nereperată a paştunilor a cerut degrabă răzbunare. Memoria orală, perfect funcţională la afgani, a păstrat din vremurile de atunci, odată cu animozitatea faţă de englezi (şi astăzi bătrînii afgani îşi ceartă nepoţii care fac rele cu „eşti un

“, adică lord), şi un fel de teamă paranoică de a-şi pierde femeile, atrase de sclipiciul străinilor şi de promisiunile lor „viclene“.

O altă bătălie între moderni şi tradiţionali s-a dat în 1939, tot pe corpul femeii, mai exact pe al reginei Soraya, soţia şahului Amanullah Khan. Acest şah, educat în Anglia şi iubitor de progres, încerca să întreprindă în anii aceia modernizarea Afganistanului după modelul

al lui Atatürk. Nu a avut însă timp să implementeze reforme, fiindcă reacţiunea paştunilor tribali şi a tadjicilor purtători de turbane l-a obligat să părăsească ţara. Unele surse susţin că englezii au incitat răzmeriţa care l-a îndepărtat pe Amanullah Khan de pe tron, împrăştiind din avioane, peste stîncile locuite de triburi, fotografii ale reginei Soraya purtînd o rochie care îi lăsa umerii la vedere. 

Dar memoria istorică nu explică suficient violenţa politică îndreptată azi împotriva fetelor şi femeilor care merg la şcoală, sînt active în politică sau administraţie şi apar la televizor. Asasinatele, atacurile cu acid, ameninţările şi hărţuiala sînt acte barbare după orice standarde şi ne îngrozesc pe bună dreptate. Dar barbaria în sine nu răspunde la întrebarea de ce. Talibanii şi alte forţe care au rezistat intervenţiei internaţionale, pe care ei o consideră curată ocupaţie, cu nimic diferită de aceea a englezilor în 1839 şi a sovieticilor în 1979 (armatele străine au venit întotdeauna „cu cele mai bune intenţii“ în Afganistan), consideră că sînt în plin război. Văzut din partea lor, acest război e asimetric şi purtat pe fronturi multiple, aşa cum de altfel arăta şi Hillary Clinton în 2011: în războiul „necesar“ al lui Obama în Afganistan, trebuia în primul rînd să fie cîştigate „inimile şi minţile“. În consecinţă, bugetul american şi european pentru chestiunea femeii s-a umflat semnificativ. Orice proiect care includea cuvintele magice

putea fi sigur că va obţine finanţare generoasă de la USAID şi de la alte organe de ajutor pentru săracii lumii. Aşa au apărut bicicletele pentru femei în Kandahar şi alte minuni, cum ar fi prima rapperiţă afgană sau faptul că fete cu văl participă la concursuri de skateboard la Kabul. Bineînţeles, aceste programe au prea puţină legătură cu nevoile foarte concrete ale femeilor, legate de sistemul de sănătate publică, educaţia primară şi valorizarea corectă a produselor lor de artizanat. Timp de 14 ani, afganilor amărîţi de sărăcie şi înăspriţi de nenumăratele războaie li s-a predicat emanciparea femeilor, dreptul lor la reprezentare politică şi vizibilitate. Au apărut la televizor cîntăreţe cu capul gol şi machiate dramatic. În ochii multor bărbaţi, dar şi al unor femei din Afganistan, toate astea înseamnă deschiderea căii către moravurile sfruntate ale Occidentului. 

Şi unde sînt bani, se găseşte imediat cine să-i ceară. În ultimii ani s-au înmulţit cu repeziciune organizaţiile pentru apărarea drepturilor femeii în Afganistan, atrăgînd multe fete de pe băncile şcolilor şi universităţii care cred cu adevărat în cauza femeii şi sînt gata să îşi rişte viaţa, ceea ce chiar fac. Aici se vede cel mai limpede absurdul situaţiei. Talibanii le consideră pe aceste tinere pioni în războiul ideologic-hegemonic pe care America îl duce împotriva lor, adevărată carne de tun, şi le omoară demonstrativ de fiecare dată cînd au ocazia. În ultimii ani a crescut numărul activistelor ucise în provinciile cele mai nesigure ale ţării, unde acestea încercau cu mult curaj să promoveze drepturile femeii aşa cum le-au definit nişte domni şi doamne care nu se vor aventura niciodată mai departe de uşa SUV-ului lor blindat, dacă ajung vreodată în Afganistan. Cu cît e mai stridentă chestiunea femeii în zonă şi mai isteric tonul mass-media, cu atît mai mult creşte riscul pentru femeile afgane care sînt convinse de justeţea cauzei lor mai mult decît de politizarea ei. Pentru familiile femeilor care au fost ţinta asasinatelor în aceşti ultimi ani, premiul Nobel acordat lui Malala Yousafzai are ceva obscen. Între timp, cu tot bugetul de 400 de milioane de dolari pentru chestiunea femeii pe anul 2015, dreptul femeilor la igienă, sănătate şi respect pentru muncă mai are de aşteptat.

Femeile suferă cu siguranţă, în special pentru că întreaga ţară suferă din cauza sărăciei şi violenţei. Din păcate, societatea afgană nu e încă pacificată, iar segmentele ei cele mai vulnerabile au într-adevăr nevoie de sprijin. Multe din micile proiecte de dezvoltare, care nu beneficiază de tam-tam în media, au reuşit să îmbunătăţească cît de cît viaţa familiilor afgane. Trebuie spus de asemenea că în cadrul tradiţional, deşi aproape absentă din spaţiul public, femeia afgană nu e lipsită de putere şi influenţă; în istoria afgană se cunosc împărătese protectoare ale culturii, sultăniţe care au dirijat ţara cîte un deceniu de după perdea, fără ca vreun vizir să le vadă vreodată faţa, şi caractere comparabile cu al mamei lui Ştefan cel Mare. Astăzi femeile au cote de reprezentare în Parlament şi administraţie mai mari decît în unele ţări europene, însă, după cum spun chiar ele, influenţa lor reală pare să scadă. 

Toate cele de mai sus îi sînt bine cunoscute lui Fawad. Pe vremea cînd era în Afganistan, spera şi lucra în ciuda lor, cu sentimentul că aparţine unei generaţii care are foarte multă treabă: să cureţe, să construiască, să educe. În mod aproape paradoxal, în Afganistan, patriotismul are încă sens pentru tineri. Departe de a ignora necazurile ţării şi conştient de responsabilitatea grea a elitei afgane lacome şi corupte, Fawad şi alţii ca el hrăneau un optimism care părea celor mai bătrîni şi mai hîrşiţi un fel de chioară naivitate. Astăzi, cu ochelarii puşi, Fawad se gîndeşte să emigreze în Canada sau altundeva, şi să se plictisească acolo în lunga viaţă care îl aşteaptă. 

Anca Şerbănuţă a studiat antropologie la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Liberă din Bruxelles, şi relaţii internaţionale şi studii de conflict, la Universitatea din Kent; lucrează la ambasada şi misiunea Afganistanului la Bruxelles.