Augustin IOAN

Acum se poate face tot timpul, mulțumită (din cauza?) unui pod/potecă, indiferent de oră.

Cealaltă formă de scrîntire a arhitecților este cea legată de un spațiu sacru.

În „Faptele Apostolilor”, crucificarea este denumită „spînzurarea pe lemn”.

În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.

La Chicago, în 1893, un oraş ideal întreg s-a pogorît pe harta oraşului, condiţionat de sit şi de cultura albă, creştină, „falocentrică” şi „elitistă” care domina acel moment.

Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.

Arhitectural vorbind, ai fi în stare să trimiţi mesaje în viitor.

Golul din centrul orașului este cel care condiționează întreaga urbe, așa după cum găurile negre din centrul galaxiilor le condiționează forma și rotația.

Nu sînt prea multe moduri în care se poate întrevedea un viitor bun.

O grădină înzidită – iată o reprezentare a paradeis-ului, care chiar asta însemna, verdele unei păduri prins în montura unor fortificații.

Mai există un termen mediu în ecuația nou-vechi, pe care trebuie să îl introducem aici: tradiția.

Precaritate lîngă precaritate, se dezvoltă o (contra-?) cultură a temporarului permanentizat, a mediocrității cu ștaif.

Intuiția este un scurtcircuit în ceea ce se știe deja: o reorganizare spontană, dar pregătită în prealabil, deopotrivă cumulativ și structurant.

Distincţia dintre cunoaştere şi credinţă (la rîndul său distinsă între a crede ceva şi a crede în ceva) trebuie operată dintru început.

Obsesia spațiului subteran este străveche și are două resurse: prima ar fi ambiguitatea spațială a peșterilor, cărora umanitatea le datorează adăpostirea ancestrală, mult înaintea apariției construcțiilor exterioare; respectiv, a doua resursă ar fi legătura, nu întru totul deslușită, între arhitectură și moarte: Adolf Loos o vedea ca fiind cauzală (originea arhitecturii este în mormînt), pe cîtă vreme Jean Baudrillard credea că toate obiectele de arhitectură au ceva de mormînt în ele.

Foarte mulţi dintre noi vedem Parisul, Londra şi New York, dar cîţi dintre dumneavoastră veţi vedea vreodată Ouagadougou? Eu l-am văzut! Mă resimt şi acum… Sau Conakry sau alte locuri, pentru că Dakarul, să ne înţelegem, este o metropolă.

Dispărînd consistenţa zidului, el se reduce la aparenţă, pînă acolo încît nu mai am nevoie decît de iluzia-de-materialitate (de la autocolant cu imagine de cărămidă la piatra recompusă cu imagine de piatră naturală). Odată cu postmodernitate

Pentru ca să apară un spaţiu privat împrejurul fiinţei noastre, trebuie să avem la dispoziţie cel puţin şansa de a ne izola de jur-împrejur de orice posibilitate de a fi văzuţi (alta decît decizia noastră de a ne expune în chip deliberat).

Chestiunea construirii unei noi moschei în Bucureşti – a cincea, dacă nu mă înşel – a fost artificial gonflată de contextul stambuliot al politicii, precum şi de manipularea informaţiilor. Nici una dintre moscheile precedente nu a fost mediatizată înainte sau după edificare.

Pare să se fi produs o înţelegere parţială a rolului economic al patrimoniului construit, al caselor vechi. Pare că, precum inginerul meu, lumea conştientizează, în fine, de ce e bine să ai istorie în oraş, şi că ruinele nu sînt doar dărîmături, ci şi un potenţial de investiţie.

Frunzăresc multe site-uri de arhitectură, pregătindu-mi cursurile. Mai nou, chiar Facebook mă obligă să mă ţin la curent; nu am nici o scuză dacă n-o fac. Din vreme în vreme găsesc, aşadar – sau mi se semnalează –, proiecte de lăcaşuri de cult demne de atenţie.

Cînd l-am cunoscut mai îndeaproape pe Radu Teacă, prin intermediul mentorului nostru comun, profesorul Cezar Radu, era la începutul anilor ’90, amîndoi tinere cadre didactice (eu, o ţandără mai tînăr, eram preparator); el lucra la un proiect de catedrală ortodoxă pentru Oradea.

În perioada 1850-1950, istoria, dar şi geografia politică a zonei desemnate astăzi prin sintagma Europa Centrală şi de Est s-au schimbat dramatic. Ţările de astăzi pe care sintagma le acoperă au făcut parte din cîteva state mari, imperii sau federaţii şi şi-au schimbat frontierele ca urmare a diferitelor războaie.

Mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arché-tekton-ul era şi singurul capabil să propună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime – de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii întregului edificiu.

Tectonica este ştiinţa alcătuirii, a articulării prin edificare într-un ansamblu a unor lucruri altminteri disparate, astfel încît ele să dea seama despre distribuţia corectă, armonioasă, a forţelor, a tensiunilor de pe pămînt. Arhitektonul este bătrînul, şeful echipei de tektoni, singurul care ştie de la început cum va arăta clădirea, edificiul încă neterminat.

Vă propun o poveste cu spaţii sacre, din India. Arhitectul Sameep Padera are, pentru weekendurile cînd iese din Mumbai, o fermă modestă la Wadeshwar, un sat de hinduşi la 70 km de metropola uriaşă. Probabil e o casă la ţară cu oleacă de curte. De cum s-a aşezat în sat, preoţii locului au venit să ceară donaţii pentru un templu dedicat lui Shiva.

Tradiţia este o federaţie de naraţiuni cu diferite grade de generalitate şi complexitate (grand narratives, dar şi petits histoires) semnificative pentru un grup (familie, comunitate), care se transmit(e) din generaţie în generaţie. Aceste naraţiuni pot privi facerea (poiesis şi techné, dar şi mituri ale genezei omului şi a zeilor), dar şi lumea (inclusiv în sens heideggerian).

Datorită multiculturalismului, precum şi a coexistenţei postcomuniste (de pildă, în ţările baltice sau în ţările foste colonii europene, din Africa sau America Latină) de grupuri care partajează memorii controversate asupra unor date istorice, locuri sau evenimente, apare din ce în ce mai multă arhitectură a memoriei care se adresează acestei probleme.

În martie, revista Architecture d’Aujourd’hui a pus un număr de întrebări candidaţilor importanţi la prezidenţiale, cu privire la oraşe, dezvoltarea acestora şi a consemnat răspunsurile; e un document, Hollande poate fi confruntat cu el la vremea cuvenită.

Noua frontieră a spaţiului sacru este arhitectura memoriei. În ultimele decenii, construirea de memoriale, monumente, locuri de reculegere, amplasarea de inscripţii comemorative a atins un apogeu. În chip consistent, putem plasa începuturile acestui gen arhitectural în trena Primului Război Mondial.

E al şaselea set de sărbători de final de an pe care îl petrec consecutiv în afara ţării, nu neapărat din răsfăţ, ci, mai degrabă, datorită circumstanţelor familiale. Aşa am putut să văd, cîţiva ani la rînd, Senegal şi, acum, Maroc. Este un loc prielnic, cu graniţe naturale, cu deschidere la Atlantic, şi care, de vizavi de stînca lui Tarek, păzeşte şi intrarea în Mediterana.

În centrul Bucureştilor zace prototipul monumental al curţii de infra-ţară scorniceşteană.

Am multe istorii mici care, pe măsură ce timpul trece, mi se pare că se autonomizează în raport cu propria mea viaţă, căpătînd contur propriu. Una dintre ele priveşte construirea unei mănăstiri la Zărneşti, undeva pe un platou al Pietrei Craiului. E loc considerat sacru cel puţin din secolul al XIV-lea.

Recent, am citit în Dilemateca, un comentariu al lui Alexander Baumgarten la volumul Aristotel la Muntele Saint-Michel, de Sylvain Gouguenheim. Cartea încearcă să propună o rută alternativă a transmiterii Greciei culturale şi filozofice antice către Europa medievală.

Ansamblul de la Torcello are, în cele două case romane de faţă, un muzeu. Ca să nu plătească, turiştii se fotografiază cu toţii doar pe bucata de rocă numită Tronul lui Attila: stînd pe el, cruntul rege hun ar fi împărţit versiunea sa de dreptate lagunei. Acolo însă, în muzeu, am văzut prima oară o cruce fractală: fiecărui braţ al crucii îi creşte o cruce şi pe fiecare braţ al acestora înmugureşte o alta.

Nu e tocmai uşor de ajuns pe insula Torcello. De la Fondamente Nuove, din Veneţia, schimbi trei vaporetto: spre Murano, spre Burano şi, abia de acolo, treci apa la Torcello. Are aerul unui pelerinaj. Şi pe drept cuvînt, căci, rămase în picioare, din ceea ce fusese după epoca justiniană o metropolă, sînt doar două lăcaşuri de cult: Santa Fosca şi Catedrala Santa Maria Assunta.

Probabil cea mai bine plasată biserică a Veneţiei, după San Marco, biserica desemnată în cele ce urmează cu sigla SGM este, probabil, cea mai spectaculoasă lucrare de artă sacră a lui Andrea Palladio. Campanilla sa este a doua după cea din piaţa de peste Canal Grande.

De curînd, am avut privilegiul să vorbesc despre arhitectura bizantină şi ecourile ei arhitecturale. Unde? Chiar în pridvorul (dispărut) al Sfintei Sofii. Venisem înarmat de acasă cu tot ce trebuie, ca să ţin o conferinţă bine garnisită cu fotografii la facultatea de arhitectură de la Universitatea „Mimar Sinan“, din Istanbul.

Ne plîngem adeseori că Bucureştii nu au un caracter pronunţat, care să poată fi definit ca atare, cuantificat şi, deci, continuat în arhitectura nouă? Un caracter difuz, incert sau cu un anumit grad de virtualitate, de increat, poate fi însă autonomizat şi accentuat printr-o clădire care îi flatează datul natural.

Relevant în Bucureşti e că s-a schimbat natura proprietăţii, exasperant de greu şi cu foarte multe abuzuri. Totuşi, acum oraşul este pilotat, din profunzime, de decizii ale proprietăţii private. Din nefericire, nici instituţiile statului, nici cele locale şi, în bună măsură, nici cetăţenii, mai cu seamă aceia care nu au avut de revendicat şi, deci, nu au primit nimic în plus, nu au reuşit să îşi schimbe mentalitatea, instrumentele de întîmpinare şi negociere cu proprietatea privată.

Mi-am adus aminte, văzînd gesturile pioase ale celor ce depuneau aceste bileţele împăturite pios, de gluma tandră a prietenului nostru, Sorel Goshen, despre Ierusalim: oriunde altundeva, rugăciunea către Dumnezeu este o convorbire internaţională. La Ierusalim, ea este o convorbire locală...

La origine, bazilica este un edificiu roman public, destinat justiţiei, amplasat de regulă în relaţie imediată cu un forum. De formă dreptunghiulară elongată, bazilica are, pe una din laturile sale scurte, o absidă semicirculară, indicînd prezenţa şi poziţia autorităţii de judecată.

Cuvîntul în română, ca şi lăcaşul de cult creştin propriu-zis desemnat de el, derivă din latinescul basilica. În funcţie de forma interioară, biserica se împarte în spaţii dezvoltate pe axa lungă, orientată, a spaţiului (hale sau bazilici, cu una, trei sau cinci nave, cu o absidă la răsărit sau, ca la Sfînta Sofia constantinopolitană, cu două abside la extremităţi); spaţii cruciforme şi spaţii centrale.

Deşi am fost de multe ori la Londra, mai cu seamă în anul de juneţe oxfordiană, nu vizitasem niciodată catedrala catolică a capitalei britanice, pînă anul acesta. Ar fi trebuit să o fac, mai ales că lucram, taman ca meşterul Manolache, la o nouă (şi la fel de nebăgată în seamă) variantă de catedrală patriarhală. Ce legătură este între cele două biserici – una reală de la 1900 şi cealaltă virtuală, chiar de cîteva decenii mai dinaintea ei (şi încă în această stare)? Aparent, nici una.

Trec peste faptul că în Maroc totul este superior României, de la splendoarea arhitecturii tradiţionale la miile de kilometri de infrastructură rutieră nou-nouţă (trecînd prin bucătăria parfumată cu scorţişoară), pentru a vă conduce direct la oraşul regal Fes. Acolo vă stă la dispoziţie cea mai impresionantă secţiune de oraş vechi din această ţară, care, ca peste tot în lumea arabă, se cheamă Medina.

Anuala de Arhitectură Bucureşti a fost anul acesta organizată de Emil Ivănescu, noul vicepreşedinte al OAR-Bucureşti. Schimbarea de echipă a dus şi la o schimbare de atitudine a expoziţiei care, în toiul crizei, a putut să ne pară mai animată, centrată pe o mulţime de evenimente colaterale expoziţiei propriu-zise, care a fost decentă. Nu sînt multe de spus despre arhitectura prezentată la Anuală.

Nu sînt născut în Bucureşti şi nu întreţin nici un fel de relaţii afective cu acest tîrg acromegalic, rostit la plural, care joacă, prost, rol de capitală a entităţii statale denumite România.

Arta de for public la noi are un trecut recent mai degrabă stînjenitor şi putem înţelege reţinerea artiştilor de a

Evident, ei nu sînt o soluţie la incompetenţa endemică a politicienilor din patrie de a gestiona criza de sistem de după 1989....

În 2005 am fost sunat de R.F., de la Ambasada Marii Britanii la Bucureşti. Trebuia să merg la Mănăstirea Horezu, pentru a pregăti, împreună cu o echipă britanică, vizita Prinţului Charles în România....