Patrimoniu controversat

(…) Foarte mulţi dintre noi vedem Parisul, Londra şi New York, dar cîţi dintre dumneavoastră veţi vedea vreodată Ouagadougou? Eu l-am văzut! Mă resimt şi acum… Sau Conakry sau alte locuri, pentru că Dakarul, să ne înţelegem, este o metropolă. După ce vii de la Conakry şi de la Ouagadougou, Dakarul e – şi chiar este – o metropolă. (…)

Ducîndu-te în spaţii pentru care nu eşti pregătit sau către care te duci cu aşteptări care se dovedesc a fi greşite, descoperi probleme sau răspunsuri la problemele tale de acasă. Unele dintre problemele astea privesc noţiunea de patrimoniu. Şi nu pentru că studiile coloniale şi postcoloniale, orientalismul lui Edward Said se înrudesc foarte mult cu studiile despre comunism. Care a fost o formă de colonialism. Dacă nu credeţi că a fost o formă de colonialism al unei ţări împotriva altora, măcar trebuie să acceptaţi că a fost colonialismul unei idei profund nocive asupra minţilor noastre. (…)

Toţi credem că ştim ce înseamnă patrimoniu. În ceea ce priveşte profesiunea mea, patrimoniul e evident că înseamnă un corpus de clădiri cu o anumită valoare identificată şi recunoscută, şi care primesc un tratament special din partea comunităţilor sau a ţării respective. Dar dacă vă duceţi puţin mai la origini, o să observaţi că aveţi în cuvîntul patrimoniu şi cuvîntul pater – tată. E ceea ce primim de la părinţii noştri, patrimoniul. Dar uneori părinţii sînt vitregi, primim lucruri pe care nu ni le doream neapărat sau de moştenirea cărora nu sîntem foarte fericiţi întotdeauna. Şi aici apare noţiunea de patrimoniu controversat. Am primit o moştenire care mă jenează. Mă jenează pentru că a fost vorba despre o putere colonială care mi-o lasă. (…) În Transilvania adeseori este vorba despre un patrimoniu care aparţine altor grupuri etnice cu care nu sîntem în relaţii neapărat fericite, ca să nu dau foarte multe exemple. Dar în general e vorba despre palate şi reşedinţe nobiliare şi aşa mai departe în toată România, şi vreau să vă spun că nu toată lumea este fericită că familia Xulescu şi cu familia Yulescu şi-au primit castelele înapoi şi că noi, trupul, poporul, trebuie să plătim colectiv pentru restaurarea proprietăţii unuia. (…) Asta ca să vă dau foarte puţine sugestii despre ce poate însemna controversa în materie de patrimoniu.

Ce înseamnă în materie de arhitectură colonială? Puteţi să-mi daţi exemple de arhitecturi coloniale? Bineînţeles. Este arhitectura făcută de Franţa în coloniile despre care tocmai v am spus că le-am vizitat. (…)

Cînd eram la Dakar am mers vreo şase sute şi ceva de kilometri (…) și am găsit ceva incredibil, o arhitectură megalitică compusă din peste 50.000 de pietre, în sudul Senegalului, la vecinătatea cu Gambia – cum se numea într-o vreme –, pietre aduse nu se ştie de unde, dispuse în cercuri ca nişte flori, ca nişte petale, mai puţin estul, unde e o piatră-iarbă. Şi toate erau desfăcute, geometrie sacră, perpendicular pe un tumul central. Nimeni nu ştie ce-i cu ele. Ştiţi de ce nu ştie nimeni? Pentru că a intervenit invazia arabă şi ei nu mai ştiu ce este chestia aia acolo, a crescut iarba mai mare decît pietrele, unele sînt declarate – parte din Senegal e declarat monument UNESCO, puteţi să vă uitaţi. Vă spun o taină foarte mare legată de asta – că asta se leagă de preocuparea mea de spaţiu sacru. Şi-au pus problema ce sînt acești tumuli, poate că familiile îşi îngroapă morţii, s-au găsit schelete acolo, excepţional, s-a rezolvat problema, deci cărau pietre ca să-şi facă mormintele de familie. Pînă cînd cineva a observat ceva: toate craniile îngropate acolo au spartă mandibula. Atunci vine întrebarea: dacă e familie, de ce le-ai spart mandibula cînd i ai îngropat? Nu se ştie de ce. Şi nici n-o să ştim foarte curînd, pentru că urma a fost ştearsă de această invazie arabă peste care a venit invazia colonială franceză şi nu mai ştie nimeni nimic. Copiii de acolo, copiii din satul unde am fost noi, nu ştiau că există aceste pietre. Atît de tare era ştearsă urma.

Una dintre intervenţiile coloniale le-a adus ceva care este foarte benefic – mai cu seamă în zona Maghrebului, deci zona de nord a Africii, deasupra Saharei –, le a adus Al Madinah, care în arabă înseamnă oraş. Este chiar oraşul din Arabia Saudită unde, cînd au plecat la Mecca, s-au refugiat, s-au întors în Al Madinah, şi din Al Madinah s-au întors la Mecca – ştiţi povestea. (…) Prin extensie, Al Madinah înseamnă zona veche a oricărui oraş din spaţiile islamice unde au construit ei, ca de pildă cea mai mare Medina, care este oraşul Fez – oraşul imperial Fes din Maroc, care are peste 300 de hectare. Realizaţi ce înseamnă asta ca oraş istoric? Şi în care ghizii locali se orientează cu GPS-ul? Să vă spun că e un labirint ar fi foarte puţin (…)

În Medina nu există noțiunea de clădire. Este un corp construit, intri, treci la vecin, deasupra, şi ieşi în spate şi te uiţi la călimări. Dacă te caută, tu eşti ieşit în cartierul celălalt prin spate. Nu există obiect arhitectural, există o ţesătură făcută din pămînt bătut, din chirpici, cele mai „spălate“ sînt din piatră, toate arată la fel către exterior, foarte modest – că aşa spune islamul –, dacă ai intrat pe o uşă din asta extrem de modestă, ai ajuns în paradis. E curte interioară, havuz, răcoare, partea de teracotă, textul islamic şi aşa mai departe. Asta e contribuţia lor – şi dacă vreţi o reacţie sud-mediteraneană, pînă în Spania au dus acest tip de cultură. Este o reacţie climatică, reacţie culturală, citatele din Coran, toate la un loc. Funcţionează brici şi acolo. Şi vine moştenirea colonială franceză care spune: nu, e înapoiere ce vedeţi aici, e o greşeală. Şi încep să introducă axele, luminismul, raţionalismul care taie în carne, demolează Medina şi construieşte clădiri individuale, şi o face inclusiv acum, cînd nu mai sînt francezii. Imaginaţi-vă ce înseamnă Place de la République la Dakar, unde temperatura medie este de 35º! Vara este peste 50º! Trebuie să construieşti astfel de spaţii supraexpuse în astfel de temperaturi? Nu, nu trebuie. Ăştia ştiau cînd au făcut Al Madinah: te ascunzi în umbră, cu apă, şi în răcoare, şi aşa mai departe. Ăştia au expus oraşul, şi oraşul e ars, pîrjolit. Nimeni sănătos la cap nu merge prin Place de la République de la Dakar. Ce să facă? Trebuie să fii ţăcănit complet! (…)

În ce constă controversa în raport cu acest patrimoniu controversat de care v am spus? În primul rînd, este o relaţie de putere.

„Tată – 50 de ani, 100 de ani, depinde ce ţară sînteţi –, e artă, frate! Ia-ţi catrafusele şi du-te, lasă-mă în pace să fac eu colibuţele mele!“ Foarte interesante colibuţe în Senegal, de altfel, dar nu poţi să faci cu colibuţele alea o arhitectură monumentală. E foarte interesantă şi arhitectura neo-românească, dar e făcută din ingrediente care nu sînt – pun o groază de ghilimele – „româneşti“. Că-s făcute de meşteri armeano-georgieni în Moldova, că-s făcute de meşteri sîrbi în sud şi nu prea… Monumental, nu era făcut de etnicii români, e o problemă în care nu ştiu dacă vrem să ne înfigem lăbuţa acum, dar ţine cumva de această discuţie. Şi, drept urmare, nu există identificare. După Independenţă nu s-a creat nici un fel, dar absolut nici un fel de sentiment de apartenenţă. (…) Am avut o discuţie foarte serioasă chiar cu şeful monumentelor istorice de acolo, care lucra la pietrele de care vă spuneam, arheolog. „Dar tu le vezi ca fiind patrimoniul nostru?“ „Da, eu le văd. Gara din Dakar e făcută de Gustave Eiffel. Dacă am avea şi noi o gară făcută de Gustave Eiffel…“ Și zic: stai puţin, dar noi avem o gară destul de frumoasă în Bucureşti şi n-o păstrăm foarte tare. Facem alta nouă, mai frumoasă, şi s-o lăsăm baltă pe asta. Începi să-ţi dai seama că, de fapt, tu reacţionezi în străinătate la nişte probleme pe care le ai şi acasă, că nu vezi obiectele alea ca patrimoniu. (…)

Noi nu-l privim ca fiind primit de la părinţii noştri, îl privim ca fiind un corp străin cu care ne-am trezit în oraş şi nu ştim ce să facem cu el. Că nu ne identificăm cu el, în mod evident, nu e al „nostru“, nu e de etnie română. Dacă încep să vă dau acum o listă a clădirilor din Bucureşti – că pe astea le ştiu, că acolo stau – care nu-s făcute de arhitecţi români? (…)

Am făcut recent o expoziţie, care i-a supărat pe comanditari, despre „Influenţe străine în arhitectura Bucureştiului“, și reieşea că… patrimoniul este controversat. De ce Ion Mincu, tata-mare al arhitecturii neo-româneşti, care era de la Focşani, alege să emuleze modelul de la Cîmpulung, Curtea de Argeş? (…) Ce i-a venit lui Brâncoveanu să aducă meşteri italieni ca să facă arhitectură bizantină în Valahia? (…)

Ca să ajungi acasă trebuie să pleci de la Bizanţ, să te duci pe la Veneţia şi te întorci. Dacă o iei direct cu bordeiul – sigur că putem construi un caz şi în favoarea bordeiului, dar nu se compară cu San Marco. Ăsta a vrut să facă San Marco şi a încercat. (…)

Controversa nu priveşte doar neasumarea, nelipirea noastră faţă de clădirile pe care le moştenim. Înseamnă şi o controversă asupra modului în care alegem să le dăm sau nu încă o generaţie. Le mai dăm încă o generaţie sau le lăsăm aşa, să moară? De unele poate că ne e jenă, de altele nu sîntem foarte mîndri. Ştiţi ce mi s-a spus? Eram preşedinte la Monumente şi, la discuţiile despre Roşia Montană, mi s-a spus: „…trebuie să păstrăm minele romane, că astea făcute de unguri pot să cadă“… Vă jur că mi s-a spus lucrul ăsta. (…) Tot patrimoniul pe care-l primim este al nostru.

(…) Şi vă mai spun parabola cu talantul, care este următoarea: am plecat, v-am lăsat cîte un ban. Mă întorc şi – „l-am cheltuit“. Nasol, dă-te deoparte că nu eşti bun de nimic. „L-am păstrat cum mi l-ai dat, poftim banul înapoi.“ Nu-i rău. „Banul pe care mi l-ai dat l-am investit şi l-am înmulţit, şi uite ce am făcut din banul pe care mi l-ai dat.“ Ăsta este sensul şi al patrimoniului, şi al tradiţiei, inclusiv al celei controversate. Am primit o groază de lucruri, ăştia mai necăjiţii măcar să nu-l stricăm, că ne-am apucat să-l stricăm, ci să dăm mai departe măcar cît am primit, iar dacă într-adevăr începem să devenim buni, să-l înmulţim şi să-l dăm mai departe înmulţit.

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: Ciprian Hord