Patrimoniu controversat

Publicat în Dilema Veche nr. 793 din 2-8 mai 2019
Patrimoniu controversat jpeg

(…) Foarte mulţi dintre noi vedem Parisul, Londra şi New York, dar cîţi dintre dumneavoastră veţi vedea vreodată Ouagadougou? Eu l-am văzut! Mă resimt şi acum… Sau Conakry sau alte locuri, pentru că Dakarul, să ne înţelegem, este o metropolă. După ce vii de la Conakry şi de la Ouagadougou, Dakarul e – şi chiar este – o metropolă. (…)

Ducîndu-te în spaţii pentru care nu eşti pregătit sau către care te duci cu aşteptări care se dovedesc a fi greşite, descoperi probleme sau răspunsuri la problemele tale de acasă. Unele dintre problemele astea privesc noţiunea de patrimoniu. Şi nu pentru că studiile coloniale şi postcoloniale, orientalismul lui Edward Said se înrudesc foarte mult cu studiile despre comunism. Care a fost o formă de colonialism. Dacă nu credeţi că a fost o formă de colonialism al unei ţări împotriva altora, măcar trebuie să acceptaţi că a fost colonialismul unei idei profund nocive asupra minţilor noastre. (…)

Toţi credem că ştim ce înseamnă patrimoniu. În ceea ce priveşte profesiunea mea, patrimoniul e evident că înseamnă un corpus de clădiri cu o anumită valoare identificată şi recunoscută, şi care primesc un tratament special din partea comunităţilor sau a ţării respective. Dar dacă vă duceţi puţin mai la origini, o să observaţi că aveţi în cuvîntul patrimoniu şi cuvîntul pater – tată. E ceea ce primim de la părinţii noştri, patrimoniul. Dar uneori părinţii sînt vitregi, primim lucruri pe care nu ni le doream neapărat sau de moştenirea cărora nu sîntem foarte fericiţi întotdeauna. Şi aici apare noţiunea de patrimoniu controversat. Am primit o moştenire care mă jenează. Mă jenează pentru că a fost vorba despre o putere colonială care mi-o lasă. (…) În Transilvania adeseori este vorba despre un patrimoniu care aparţine altor grupuri etnice cu care nu sîntem în relaţii neapărat fericite, ca să nu dau foarte multe exemple. Dar în general e vorba despre palate şi reşedinţe nobiliare şi aşa mai departe în toată România, şi vreau să vă spun că nu toată lumea este fericită că familia Xulescu şi cu familia Yulescu şi-au primit castelele înapoi şi că noi, trupul, poporul, trebuie să plătim colectiv pentru restaurarea proprietăţii unuia. (…) Asta ca să vă dau foarte puţine sugestii despre ce poate însemna controversa în materie de patrimoniu.

Ce înseamnă în materie de arhitectură colonială? Puteţi să-mi daţi exemple de arhitecturi coloniale? Bineînţeles. Este arhitectura făcută de Franţa în coloniile despre care tocmai v am spus că le-am vizitat. (…)

Cînd eram la Dakar am mers vreo şase sute şi ceva de kilometri (…) și am găsit ceva incredibil, o arhitectură megalitică compusă din peste 50.000 de pietre, în sudul Senegalului, la vecinătatea cu Gambia – cum se numea într-o vreme –, pietre aduse nu se ştie de unde, dispuse în cercuri ca nişte flori, ca nişte petale, mai puţin estul, unde e o piatră-iarbă. Şi toate erau desfăcute, geometrie sacră, perpendicular pe un tumul central. Nimeni nu ştie ce-i cu ele. Ştiţi de ce nu ştie nimeni? Pentru că a intervenit invazia arabă şi ei nu mai ştiu ce este chestia aia acolo, a crescut iarba mai mare decît pietrele, unele sînt declarate – parte din Senegal e declarat monument UNESCO, puteţi să vă uitaţi. Vă spun o taină foarte mare legată de asta – că asta se leagă de preocuparea mea de spaţiu sacru. Şi-au pus problema ce sînt acești tumuli, poate că familiile îşi îngroapă morţii, s-au găsit schelete acolo, excepţional, s-a rezolvat problema, deci cărau pietre ca să-şi facă mormintele de familie. Pînă cînd cineva a observat ceva: toate craniile îngropate acolo au spartă mandibula. Atunci vine întrebarea: dacă e familie, de ce le-ai spart mandibula cînd i ai îngropat? Nu se ştie de ce. Şi nici n-o să ştim foarte curînd, pentru că urma a fost ştearsă de această invazie arabă peste care a venit invazia colonială franceză şi nu mai ştie nimeni nimic. Copiii de acolo, copiii din satul unde am fost noi, nu ştiau că există aceste pietre. Atît de tare era ştearsă urma.

Una dintre intervenţiile coloniale le-a adus ceva care este foarte benefic – mai cu seamă în zona Maghrebului, deci zona de nord a Africii, deasupra Saharei –, le a adus Al Madinah, care în arabă înseamnă oraş. Este chiar oraşul din Arabia Saudită unde, cînd au plecat la Mecca, s-au refugiat, s-au întors în Al Madinah, şi din Al Madinah s-au întors la Mecca – ştiţi povestea. (…) Prin extensie, Al Madinah înseamnă zona veche a oricărui oraş din spaţiile islamice unde au construit ei, ca de pildă cea mai mare Medina, care este oraşul Fez – oraşul imperial Fes din Maroc, care are peste 300 de hectare. Realizaţi ce înseamnă asta ca oraş istoric? Şi în care ghizii locali se orientează cu GPS-ul? Să vă spun că e un labirint ar fi foarte puţin (…)

În Medina nu există noțiunea de clădire. Este un corp construit, intri, treci la vecin, deasupra, şi ieşi în spate şi te uiţi la călimări. Dacă te caută, tu eşti ieşit în cartierul celălalt prin spate. Nu există obiect arhitectural, există o ţesătură făcută din pămînt bătut, din chirpici, cele mai „spălate“ sînt din piatră, toate arată la fel către exterior, foarte modest – că aşa spune islamul –, dacă ai intrat pe o uşă din asta extrem de modestă, ai ajuns în paradis. E curte interioară, havuz, răcoare, partea de teracotă, textul islamic şi aşa mai departe. Asta e contribuţia lor – şi dacă vreţi o reacţie sud-mediteraneană, pînă în Spania au dus acest tip de cultură. Este o reacţie climatică, reacţie culturală, citatele din Coran, toate la un loc. Funcţionează brici şi acolo. Şi vine moştenirea colonială franceză care spune: nu, e înapoiere ce vedeţi aici, e o greşeală. Şi încep să introducă axele, luminismul, raţionalismul care taie în carne, demolează Medina şi construieşte clădiri individuale, şi o face inclusiv acum, cînd nu mai sînt francezii. Imaginaţi-vă ce înseamnă Place de la République la Dakar, unde temperatura medie este de 35º! Vara este peste 50º! Trebuie să construieşti astfel de spaţii supraexpuse în astfel de temperaturi? Nu, nu trebuie. Ăştia ştiau cînd au făcut Al Madinah: te ascunzi în umbră, cu apă, şi în răcoare, şi aşa mai departe. Ăştia au expus oraşul, şi oraşul e ars, pîrjolit. Nimeni sănătos la cap nu merge prin Place de la République de la Dakar. Ce să facă? Trebuie să fii ţăcănit complet! (…)

În ce constă controversa în raport cu acest patrimoniu controversat de care v am spus? În primul rînd, este o relaţie de putere.

„Tată – 50 de ani, 100 de ani, depinde ce ţară sînteţi –, e artă, frate! Ia-ţi catrafusele şi du-te, lasă-mă în pace să fac eu colibuţele mele!“ Foarte interesante colibuţe în Senegal, de altfel, dar nu poţi să faci cu colibuţele alea o arhitectură monumentală. E foarte interesantă şi arhitectura neo-românească, dar e făcută din ingrediente care nu sînt – pun o groază de ghilimele – „româneşti“. Că-s făcute de meşteri armeano-georgieni în Moldova, că-s făcute de meşteri sîrbi în sud şi nu prea… Monumental, nu era făcut de etnicii români, e o problemă în care nu ştiu dacă vrem să ne înfigem lăbuţa acum, dar ţine cumva de această discuţie. Şi, drept urmare, nu există identificare. După Independenţă nu s-a creat nici un fel, dar absolut nici un fel de sentiment de apartenenţă. (…) Am avut o discuţie foarte serioasă chiar cu şeful monumentelor istorice de acolo, care lucra la pietrele de care vă spuneam, arheolog. „Dar tu le vezi ca fiind patrimoniul nostru?“ „Da, eu le văd. Gara din Dakar e făcută de Gustave Eiffel. Dacă am avea şi noi o gară făcută de Gustave Eiffel…“ Și zic: stai puţin, dar noi avem o gară destul de frumoasă în Bucureşti şi n-o păstrăm foarte tare. Facem alta nouă, mai frumoasă, şi s-o lăsăm baltă pe asta. Începi să-ţi dai seama că, de fapt, tu reacţionezi în străinătate la nişte probleme pe care le ai şi acasă, că nu vezi obiectele alea ca patrimoniu. (…)

Noi nu-l privim ca fiind primit de la părinţii noştri, îl privim ca fiind un corp străin cu care ne-am trezit în oraş şi nu ştim ce să facem cu el. Că nu ne identificăm cu el, în mod evident, nu e al „nostru“, nu e de etnie română. Dacă încep să vă dau acum o listă a clădirilor din Bucureşti – că pe astea le ştiu, că acolo stau – care nu-s făcute de arhitecţi români? (…)

Am făcut recent o expoziţie, care i-a supărat pe comanditari, despre „Influenţe străine în arhitectura Bucureştiului“, și reieşea că… patrimoniul este controversat. De ce Ion Mincu, tata-mare al arhitecturii neo-româneşti, care era de la Focşani, alege să emuleze modelul de la Cîmpulung, Curtea de Argeş? (…) Ce i-a venit lui Brâncoveanu să aducă meşteri italieni ca să facă arhitectură bizantină în Valahia? (…)

Ca să ajungi acasă trebuie să pleci de la Bizanţ, să te duci pe la Veneţia şi te întorci. Dacă o iei direct cu bordeiul – sigur că putem construi un caz şi în favoarea bordeiului, dar nu se compară cu San Marco. Ăsta a vrut să facă San Marco şi a încercat. (…)

Controversa nu priveşte doar neasumarea, nelipirea noastră faţă de clădirile pe care le moştenim. Înseamnă şi o controversă asupra modului în care alegem să le dăm sau nu încă o generaţie. Le mai dăm încă o generaţie sau le lăsăm aşa, să moară? De unele poate că ne e jenă, de altele nu sîntem foarte mîndri. Ştiţi ce mi s-a spus? Eram preşedinte la Monumente şi, la discuţiile despre Roşia Montană, mi s-a spus: „…trebuie să păstrăm minele romane, că astea făcute de unguri pot să cadă“… Vă jur că mi s-a spus lucrul ăsta. (…) Tot patrimoniul pe care-l primim este al nostru.

(…) Şi vă mai spun parabola cu talantul, care este următoarea: am plecat, v-am lăsat cîte un ban. Mă întorc şi – „l-am cheltuit“. Nasol, dă-te deoparte că nu eşti bun de nimic. „L-am păstrat cum mi l-ai dat, poftim banul înapoi.“ Nu-i rău. „Banul pe care mi l-ai dat l-am investit şi l-am înmulţit, şi uite ce am făcut din banul pe care mi l-ai dat.“ Ăsta este sensul şi al patrimoniului, şi al tradiţiei, inclusiv al celei controversate. Am primit o groază de lucruri, ăştia mai necăjiţii măcar să nu-l stricăm, că ne-am apucat să-l stricăm, ci să dăm mai departe măcar cît am primit, iar dacă într-adevăr începem să devenim buni, să-l înmulţim şi să-l dăm mai departe înmulţit.

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: Ciprian Hord

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Omul sfințește locul?
Un loc banal, dar cu oameni calzi, primitori, devine în memorie un loc minunat, la fel cum un loc unde am avut experiențe proaste legate de oamenii de acolo se poate transforma într-un loc detestabil. Totuși, ce înseamnă pînă la urmă spiritul locului?
p 10 sus Martin Heidegger jpg
Locul mîndru, locul relevat, locul primit de la primărie
În arhitectură locul construirii este parte în diferite ecuații de ordine; de la căsuța din Pădurea Neagră la templu, de pildă, la Martin Heidegger, considerat inspiratorul unei întregi direcții din arhitectura contemporană.
p 11 Casa lui Marguerite Duras la Neauphle jpg
Turism ficțional
Oamenii dragi care nu mai sînt devin și ei niște personaje ficționale, ca și locurile în care i-am însoțit.
Oprirea, s  Mandrestii Noi, r n Sangerei, Republica Moldova Bus stop, Mandrestii Noi Village, Sangerei District, Republic of Moldova (50098746828) jpg
O capsulă a viitorului
Dar dacă nu am apucat să cunosc o altă Moldovă decît pe cea din copilăria mea și dacă Moldova copilăriei mele e dată uitării, nu e cumva Moldova din mine un fel de capsulă a timpului?
p 12 sus jpg
Pe teren
Așadar, uneori, locul despre care scrii e vedeta, dar – de cele mai multe ori – locul nu poate fi separat de oameni, de poveștile lor, de viața lor. Se influențează reciproc.
p 13 jpg
Tango
Tangoul a fost și opera exilaților. Iar eu de oamenii aceia mă simt legat mai mult decît de oricare alții, chiar dacă nu am fost niciodată nici în Argentina, nici în Uruguay și încă îmi caut curajul să-mi împlinesc destinul de a merge acolo chiar la căderea cortinei.
Sozopol view jpg
Cum ne-am petrecut vacanța de vară – fragmente de jurnal –
Pînă la Histria nu sîntem cruțați aproape deloc, drumul e dur, pietre mici și ascuțite supun pneurile unui atac permanent, dar, cum-necum, reușim să ajungem.
p 14 jpg
Ghid practic: cum să ajungi acasă
Pariul scrisului a apărut de-abia cînd mi-am zis că e cazul să mă implic cu orașul în care m-am născut.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.

Adevarul.ro

image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.