Temenos - Prinţul Charles şi patrimonial -
În 2005 am fost sunat de R.F., de la Ambasada Marii Britanii la Bucureşti. Trebuia să merg la Mănăstirea Horezu, pentru a pregăti, împreună cu o echipă britanică, vizita Prinţului Charles în România. Nu era prima şi nu avea să fie nici ultima, de atunci încoace. La Bucureşti m-am întîlnit cu secretarul Alteţei Sale şi cu comandantul gărzii sale personale. Doar al doilea era o persoană agreabilă, profund serioasă în misiunea sa de cartografiere a terenului, a obiectivelor de vizitat, a traseelor şi a posibilelor probleme de-a lungul lor. De primul nu mi-a plăcut decît atunci cînd şi-a cumpărat nişte coşuri de nuiele şi, mai tîrziu, cînd m-am întînit cu prinţul însuşi. Voi reveni. Nu ştiam despre ASR Prinţul Charles decît ce ştie toată lumea, plus lucrurile pe care le ştie, în plus, un arhitect care nu e din Marea Britanie. Una dintre primele cărţi pe care mi le-am cumpărat la Oxford a fost a sa A Vision of Britain. Din două motive. Primul este acela că ştiam despre acest volum din istoriile postmodernismului, de felul celei a lui Charles Jencks, cu ale sale genealogii şi sute de nume (de acolo aflasem şi despre arhitectura organică ungurească, pe care am reîntîlnit-o în 1991 în pavilionul Ungariei la Bienala de la Venezia). Al doilea motiv era acela că volumul avea un preţ redus. Asociat cu alţi postmodernişti istoricişti, de felul fraţilor Krier, Prinţul Charles scria despre o ţară reîntoarsă către un trecut medieval idealizat, cu aşezări construite din materiale naturale, joase, redus populate, un fel de teritorii "rurbane" de felul atît de pitorescului countryside britanic. Fraţii Krier au lucrat împreună cu prinţul şi la intervenţii istoriciste în mari oraşe din UK, iar ASR Prinţul Charles nu s-a sfiit niciodată să spună deschis ce crede despre cel puţin la fel de britanicul Hi-Tech arhitectural. A dus împotrivirea pînă la extrem, chiar: nu cu multă vreme în urmă, presa britanică a relatat cum un bun arhitect tehnicist a pierdut o comandă datorită intervenţiei contrare a prinţului, ceea ce este o eroare nu din partea iubitorului de arhitectură veche, ci din partea Prinţului de Wales, succesor la tron. Activitatea prinţului continuă să fie importantă şi în Marea Britanie, unde se construiesc comunităţi după principiile enunţate de Alteţa Sa (nu cu mult succes de public sau de critică, aş adăuga, postmodernismul istoricist fiind o direcţie expiată de douăzeci de ani şi mai bine, pe plan modial), ci şi în străinătate. Fundaţii pe care le patronează sau cel puţin le inspiră acţionează şi în România, după cum cu siguranţă ştiţi. Vizitele ASR în România sînt, cu toată discreţia cu care se desfăşoară, prilej de agitaţie în mass-media autohtonă. De data aceasta, urma să descindă la Horezu şi, de acolo, să vadă o parte din mănăstirile preafrumoase ale Vîlcei. Ceea ce noi am făcut a fost să explorăm trasee cu putinţă de parcurs pe jos de la Horezu la aceste alte lăcaşuri de cult ortodox. Am explicat, pe cît de bine m-am priceput, celor doi reprezentanţi ai ASR ce înseamnă Mănăstirea Horezu. Dintr-un lemn, Bistriţa, Arnota şi toate celelalte care merită şi trebuie văzute. Sinteza brâncovenească este la fel de "postmodernă" în sincretismul ei ca şi multe dintre teoriile prinţului. De asemenea, interesul său pentru confreriile de meşteri masoni operativi, a căror semnătură Vasile Lovinescu o vedea chiar în pictura bisericii de la Horezu, iar Radu Drăgan " în arhitectura palatelor de la Potlogi şi Mogoşoaia (în excelentul său articol "Au cunoscut meşterii lui Constantin Brâncoveanu secţiunea de aur?"), putea fi şi aici ostoit. Între două vizite la mănăstire, parcurgeam pe jos şi în pas forţat pădurile din jur, după sfatul localnicilor şi al GPS-urilor din dotarea echipei britanice, căutînd trasee de plimbare optime. Prinţul Charles are vocaţie de pelerin şi parcurge distanţe mari în marş forţat, folosindu-se doar de bastonul său celebru. Mărturisesc că şi renunţasem la ideea de a participa la asemenea marşuri, după ce le-am făcut pe primele două; mi-am jurat în barbă să îi aştept în maşină deşi, probabil, discuţiile cele mai interesante vor fi avînd loc tocmai pe traseu. Aşa am parcurs pădurile şi mănăstirile vîlcene în trei zile: eu " uşor nedumerit de lipsa evidentă de interes a celor doi britanici pentru arhitecturile dumnezeieşti pe care le vizitam şi le explicam, iar ei " preocupaţi de drumuri, logistică, programarea drumurilor şi toate celelalte, în strictă colaborare cu echipa SPP, alocată pazei prinţului în România. La întoarcere în Bucureşti, i-am dat secretarului prinţului cîteva dintre cărţile mele despre spaţiul sacru, cu rugămintea de a i le da prinţului, ca referinţă la contemporaneitatea temei pe care dorea să o exploreze. Eram convins, însă, după cum mi s-a părut de interesat musiu secretarul de ce îi spusesem pînă atunci, că ele, cărţile, vor ateriza în primul coş de gunoi de la Otopeni. După cîteva timp de la această excursie de documentare, am fost sunat din nou de R.F. De la ambasadă. Venise prinţul, în cel mai mare secret, la Horezu. Nu mai era nevoie de ghidaj, vizita avea să fie ceva mai scurtă decît se anticipase, dar eram, totuşi, invitat la o cină cu ASR. Mă rog. Se alesese praful de planurile mele de ghidaj. M-am prezentat în seara respectivă la Horezu. Mănăstirea era încuiată şi îşi îndeplinea cu cinste, încă o dată, rolul de fortăreaţă. Eram pe lista sepepiştilor, aşa că am intrat. Pentru că îi cunoşteam deja, am aflat cîte ceva despre vizită. Tot ce era de mîncare, absolut tot, mai puţin apa minerală, fusese adus în container din UK. Doi bucătari personali, valeţi, tot tacîmul. Escorta de prieteni cu care prinţul umbla prin variile sale drumeţii: un compozitor, un botanist, un istoric şi încă vreo trei-patru, mai degrabă companioni decît experţi în (alt)ceva. Ne-am scuturat mîinile la paharul de rigoare, în aşteptarea prinţului, care a apărut la ora cuvenită şi a stat de vorbă cu fiecare dintre noi cîteva clipe. Cu mine, îndrăznesc să spun, cîteva clipe în plus: citise cărţile trimise şi avea de lămurit cîteva detalii. Am vorbit pe tema arhitecturii religioase o bună bucată de vreme, eu explicîndu-i termenul de "retrofuturism" aplicat în proiectul catedralei patriarhale din 2002. Am mai vorbit atunci despre Temenos Society. Temenos înseamnă în greceşte bucată de pămînt decuplată de la utilizarea comună, spre a fi oferită unui conducător sau zeului. Prin extindere, este vorba despre un teritoriu sau spaţiu sacru. Dacă am înţeles bine " pentru că interveniseră şi alţii în discuţie ", era vorba despre un grup de studiu al geometriei sacre în relaţie cu arhitectura, religioasă sau nu. Dar poate că nu am înţeles bine, pentru că pe Internet nu am mai găsit, după aceea, nimic. Sau, poate, nu este dintre grupurile care ţin să fie prezente pe Internet, nu ştiu. În orice caz, pretind că am avut o discuţie încordată şi serioasă, vreme de jumătate de oră, cu un interlocutor extrem de competent şi de interesat de patrimoniul din România, între altele. Era de faţă şi directoarea de la Mihai Eminescu Trust. Dar, apoi, pentru că nu eram la seminarul de arhitectură religioasă şi patrimoniu, ci înainte de o cină, ASR a trebuit să îşi întreţină ceilalţi cîţiva oaspeţi români, dintre care cei mai proeminenţi erau Principesa Margareta şi Principele Radu. Masa a avut loc în trapeza mănăstirii şi am avut privilegiul de a sta chiar în faţa Prinţului Charles, care îi avea de-a dreapta şi de-a stînga sa pe principesa României şi pe Principele Radu. Acesta din urmă i-a povestit vizita Regelui Mihai I la festivităţile de la Moscova dedicate momentului 1945, unde regele, se pare, fusese extrem de bine primit, ca singur şef de stat din acea vreme încă în viaţă. În fine. Nu am făcut nici o fotografie, nu am nici o "dovadă" că m-am întîlnit cu Prinţul Charles. Cred că e o fiinţă specială; prinţii nici nu pot fi altfel. Extrem de cult şi de pasionat de cele ale arhitecturii, patrimoniului, tradiţiei, ASR este inspiratorul, uneori finanţatorul unor proiecte care sînt extrem de interesante în România. Cazul Viscri este binecunoscut, în acest sens. Nu ştiu de ce, aceste exemple nu s-au constituit, încă, în masă critică de natură să declanşeze o acţiune proprie de introspecţie asupra modului în care privim patrimoniul, al "nostru" sau al "altora" (saşi, maghiari). Cred că ideea cea mai importantă dindărătul acestor proiecte este aceea de community building: comunitatea însăşi trebuie să priceapă de ce sînt valoroase casele vechi (unele, nu toate), de ce trebuie ele păstrate, nu neapărat aduse la zi (dar nici ţinute cu orice chip în starea "originală") şi de ce patrimoniul trebuie să devină nu doar motiv de mîndrie individuală şi colectivă, ci şi good business.
