Noul și vechiul laolaltă

Publicat în Dilema Veche nr. 368 din 3 - 9 martie 2011
Noul și vechiul laolaltă jpeg

Relevant în Bucureşti e că s-a schimbat natura proprietăţii, exasperant de greu şi cu foarte multe abuzuri. Totuşi, acum oraşul este pilotat, din profunzime, de decizii ale proprietăţii private. Din nefericire, nici instituţiile statului, nici cele locale şi, în bună măsură, nici cetăţenii, mai cu seamă aceia care nu au avut de revendicat şi, deci, nu au primit nimic în plus, nu au reuşit să îşi schimbe mentalitatea, instrumentele de întîmpinare şi negociere cu proprietatea privată. În consecinţă, aceasta a fost, în lipsa expertizei complet diferite pe care trebuiau să o posede reprezentanţii interesului public, aleşi sau numiţi, anatemizată isteric. S-au cîştigat alegeri în Bucureşti înjurînd investitorii veroşi, ihtici (rechini), penali (s-a vorbit de banditism imobiliar). 

Or, nimic din ce s-a petrecut cu Bucureştii în ultimii zece ani (cam de cînd a început, lent, apoi exponenţial, bula imobiliară fîsîită în 2008) nu depăşeşte, proporţional vorbind, episoade anterioare de rescriere din rădăcini a oraşului, astăzi glorificate. Trei sînt evidente: epocile Carol I, Carol II şi Ceauşescu. De la fiecare ne-au rămas intervenţii brutale, de restructurare modernizatoare a urbei potrivit unor proiecte estetico-politice, cu dezastre (mînăstiri şi biserici din centru au dispărut şi în secolul al XIX-lea şi le regăsim urmele, iată, cînd rîmăm pentru alte şi alte proiecte), dar şi edificii, astăzi, patrimoniabile. Aşa se va vorbi, peste nu multe decenii, şi despre aceste două decenii. S-a distrus mult şi aiurea, unele distrugeri sînt irecuperabile, altele sînt imputabile în egală măsură şi avizatorilor, nu numai investitorilor. Pe scurt, ultima noastră grijă este stilul. Au apărut programe (office building-ul privat) şi materiale noi (faţadele cortină, finisajele uscate, structurile metalice de mari dimensiuni verticale). La început, ele erau noi doar pentru România, pentru că erau epuizate, dacă nu urîte de-a dreptul, în Occident. Dar actualitatea şi calitatea lor a crescut cu timpul. Astăzi, tot greu şi tot nesprijinite de stat sau administraţie locală, pătrund şi noi tehnologii pentru echiparea clădirilor cu energie alternativă (solară şi eoliană), dar nu pentru că ne-am făcut noi un upgrade profesional sau de mentalitate, ci pentru că ne forţează UE. De la Opera Center, al lui Dorin Ştefan, pînă la clădirile de birouri absolut occidentale şi contemporane proiectate în anii din urmă de firmele dlor arh. Vladimir Arsene, C-tin Ciurea, sau de grupul Avangarda, avem un număr de clădiri remarcabile (menţionez aici doar Ambasada Canadei, sau clădirile gemene de la Pavilionul Expoziţional din Piaţa Presei, sau fosta tipografie de pe Iancu de Hunedoara, convertită în clădire de birouri), dar sînt extrem de multe, plasate mai ales în zona de nord a Capitalei. Locuinţele de calitate sînt şi mai multe, însă ele nu au semnificaţie urbană, fiind răspîndite prin cartiere mărginaşe, de nu cumva exilate în afara oraşului propriu-zis. Dar ele sînt multe şi le veţi găsi, dacă nu mă credeţi, în frumoasele albume dedicate lor de Igloo Media, de pildă. 

Incompetenţa,  politicienii şi „experţii“ 

Citabil aici a fost semnalul coabitării noului cu vechiul, dat de sediul OAR (Ordinul Arhitecţilor din România) din Piaţa Revoluţiei, unde fosta clădire a Direcţiei a 5-a a Securităţii a fost conservată în stadiul de ruină care a ars în 1989 şi a fost completată de un corp vitrat (prea puţin) înalt. Coliziunea vizuală (şi simbolică) dintre nou şi ruina în care a fost înfipt fac din acest ansamblu adevăratul Memorial al Revoluţiei, pentru că este site-specific şi pentru că vestigiul declanşează o naraţiune care este proprie doar locului şi timpului istoric de acolo, cel de dinainte, din timpul şi de după 22 Decembrie 1989. Acest mod de a dialoga cu trecutul a devenit, apoi, modă. Se păstrează carcasa casei vechi, sau doar o travee de faţadă, care se umple apoi cu materie nouă. Asemenea clădiri „extrudate“ sînt multe, iar rezultatele sînt de toată mîna. Ele sînt, indirect, nu doar rezultatul schimbării naturii proprietăţii, ci şi a lipsei de voinţă politică de a trimite clădirile de birouri înalte în zona dimprejurul Casei Republicii/Parlament, aşa cum prevedea proiectul cîştigător al Concursului Internaţional Bucureşti 2000, din 1995-96 (M. von Gerkhan şi J. Zeiss). În treacăt fie spus, nici un concurs important în douăzeci de ani nu s-a realizat în Bucureşti. Dacă acolo, împrejurul măgăoaiei, s-ar fi „trimis“ clădirile înalte, Centrul Istoric ar fi fost salvat. Aşa, să nu dăm vina numai pe „rechini“ pentru impotenţa politicienilor, pentru cecitatea şi incompetenţa feluriţilor „experţi“. 

Oraşul este un produs negociat al tuturor actorilor săi urbani. Vechiul, într-un astfel de oraş, supravieţuieşte pentru calitatea şi importanţa lui comunitară şi pentru că zisa comunitate îl preţuieşte şi-l îngrijeşte, dar şi pentru că statul subvenţionează această preţuire (dacă nu direct, măcar prin reduceri de taxe şi impozite), nu doar îi suspectează de banditism pe proprietari şi investitori. Dar oraşul nu poate rămîne retardat într-un timp istoric (care, în cazul Bucureştilor?) revolut. Noul trebuie să apară laolaltă cu vechiul, colonizîndu-l, acompaniindu-l şi, din vreme în vreme şi/sau din loc în loc, substituindu-i-se. Aşa s-a întîmplat dintotdeauna în istoria arhitecturii şi aşa se va întîmpla şi după ce noi nu vom mai fi. 

Cîteva concluzii... de etapă 

Trăim într-un oraş devastat, e adevărat şi, aici, rănile dor mai mult decît altundeva. Avem, unii, moşteniri de reclamat (multe dintre palatele cu nume sonore au ajuns, însă, de îndată după retrocedare, în cu totul alte mîini, de unde se vede treaba că patrimoniul are caracter de clasă, dar banii – nu) şi, desigur, real estate este o zonă unde se investesc şi, poate, se spală sume greu de pronunţat. Asta înseamnă influenţă politică şi, nu rareori, mită. Dar aş încheia cu cîteva concluzii de etapă. Scopul cetăţeanului militant din Bucureşti nu trebuie să fie înălţimea clădirilor (limitată, oricum, de seismicitatea locului), pentru că ea, în sine, nu înseamnă nimic, ci este o chestiune de context. Bucureştii înşişi au crescut în scară, într-un secol, cel puţin de două-trei ori şi o vor mai face. Dacă înălţimea unei clădiri, de una singură, ar fi traumatizantă, locul cel mai înfricoşător de trăit de pe acest pămînt ar fi Manhattan, N.Y. Or, nu este... Dimpotrivă, miza energiilor acestora, nobile aproape toate, ar trebui să fie capacitatea cetăţeanului de a se folosi, în integritatea lui, de spaţiul public al urbei sale. Pentru acest obiectiv, realizat deja în mari oraşe europene şi americane, trebuie să ştie să propună soluţii alternative, să se folosească de dreptul său de a influenţa decizia publică şi, mai ales, de a accepta compromisuri, pentru a-şi atinge obiectivele. Pînă atunci, mai va. Oricum, nu e nimic greşit nici în nou, nici în vechi. Bună este coprezenţa lor în oraş, astfel încît acesta să fie şi loc de nostalgie, dar şi de visare. Greşită e supralicitarea oricăruia dintre cei doi termeni şi tentativa unilaterală, autistă, de a-l impune tuturor.

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Retrofuturism. Spaţiul sacru astăzi, Bucureşti: Paideia, 2010.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Rezultatul protestelor împotriva turiștilor: stațiunile spaniole se golesc
Spaniolii furioși din cauza turismului în masă au primit exact ceea ce au cerut, deoarece Magaluf , unul dintre cele mai importante locuri de vacanță din Mallorca, este pe jumătate gol. De fapt, arată ca un oraş fantomă.
image
Alimentele pe care experții în siguranță alimentară nu le-ar mânca niciodată de la bufetul de mic dejun al unui hotel
Cu toţii suntem de acord că, în vacanţă, unul dintre avantajele de a sta la un hotel este bufetul de mic dejun inclus în pachetul achiziţionat. În acelaşi timp, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în cameră din cauza vreunei boli digestive.
image
Caravană electorală, atacată cu bâtele într-o comună din județul Buzău VIDEO
Lupta politică se duce și cu ciomagul, pe alocuri. O demonstrează filmarea realizată de membrii unei caravane electorale din comuna buzoiană Calvini, în care se vede cum sunt alergați și amenințați cu bâtele de un grup de săteni.

HIstoria.ro

image
Efectele surprinzătoare ale prezenței ofițerilor ruși în Bucureștiul anului 1877
În cadrul Războiului ruso-turc din 1877, după declararea de Război Imperiului Otoman, trupele ruse intră în România, în drum spre Turcia. Ca urmarea a acestui fapt, Bucureștii lui 1877 sînt luați cu asalt de ofiţerii ruși, gata să-și cheltuiască banii nebunește.
image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.