⬆
ne putem bucura de bucurești?
Omnivore's Dilemma
Pe scurt, „Omnivore’s Dilemma“ (Dilema omnivorului) merită încercat. Legătura cu cartea omonimă nu se termină la nume, cookery-ul în sine (aşa cum a fost denumit chiar de tipul din spatele tejghelei) cred că poate fi considerat un mic monument închinat operei lui Michael Pollan.
Bucureștiul nou și bun
Iată, veţi spune, tocmai acum, cînd Hala Matache, încă un simbol al vechiului Bucureşti, e ameninţată de invazia noului, v-aţi trezit, nu se ştie de ce, să faceţi un dosar tematic despre... ce e nou şi bun în Bucureşti. Cînd mergi pe stradă şi pe tot mai multe case scrie „Atenţie, cade tencuiala!“, cînd numărul construcţiilor nu tocmai legale şi nu tocmai estetice creşte şi cînd se găsesc modalităţi tot mai ciudate de a păstra vechiul pare absurd să ne vină o astfel de idee. Ţara arde şi Dilema
Noul și vechiul laolaltă
Relevant în Bucureşti e că s-a schimbat natura proprietăţii, exasperant de greu şi cu foarte multe abuzuri. Totuşi, acum oraşul este pilotat, din profunzime, de decizii ale proprietăţii private. Din nefericire, nici instituţiile statului, nici cele locale şi, în bună măsură, nici cetăţenii, mai cu seamă aceia care nu au avut de revendicat şi, deci, nu au primit nimic în plus, nu au reuşit să îşi schimbe mentalitatea, instrumentele de întîmpinare şi negociere cu proprietatea privată.
De ce ar trebui să iubim Bucureștiul?
Bucureştiul şi-a căpătat nedorita faimă de a fi un oraş puţin iubit de locuitorii lui. De fapt, întrebarea la care avem nevoie de un răspuns este „Ce face un oraş să fie iubit de locuitorii lui?“. Mai poate fi Bucureştiul iubit, acum, după 20 de ani de urbanism totalitar şi 20 de ani de speculaţie imobiliară?
Vedere de centru
Cînd eram eu mică-mică şi mergeam la grădiniţă, plecam de mînă cu străbunica mea pe Corneliu Botez, apoi făceam la stînga pe Icoanei, treceam pe „la pantofi“, la colţul cu Donici (unde cred că era deja o băcănie), traversam în diagonală strada ca să mergem pe Viitorului, înaintînd printre rădăcinile teilor care făceau din trotuar o potecă de munte şi continuam către biserica Silvestru.
Greetings from Bucharest
Mă uit în jur, semnez petiţii virtuale şi aflu de proteste împotriva zecilor de demolări. Demolări care nu se opresc. Artiştii nu au ateliere în care să lucreze şi atunci întreg oraşul devine un mare atelier: fie pentru lucrări în şi cu spaţiul public, fie pentru mici spaţii non-profit create de grupuri de artişti care expun arta lor şi a celor care cred în ceea ce cred şi ei. Spaţiile de artă supravieţuiesc pentru cîteva luni, cedează şi se închid.
Bucureștiul este în mîinile și picioarele noastre
Bucureştiul cotidian e definit de drumul împiedicat din punctul x în punctul y în detrimentul promenadei. Marile bulevarde ce au tăiat şi cele care se pregătesc să taie Bucureştiul favorizează tranzitul prin oraş în detrimentul călătoriei. Case vechi sînt dărîmate pentru a fluidiza traficul, comunităţi umane sînt distruse pentru a crea noi artere pregătite să sporească agitaţia şi goana.
Lipscani? Hai să tragem un chef!
Delimitare clară: Doamnei-Calea Victoriei-Splaiul Independenţei-Hanul lui Manuc-Brătianu-Doamnei. Indiferent ce spun unii-alţii, aşa au hotărît cîrciumarii-minţile-simplificările-istoria. Ce-a fost? Negustorie şi cîrciumărie. Aşa e acum Lipscaniul: cîrciumărie. Peste 100 de cîrciumi de toate mărimile în dărăpănăturile Lipscaniului. Jos chef, sus balamuc.
Cartier vs Centru
Vestea bună cu care te poate surprinde o piaţă haotică, imprevizibilă, cu lacune, dar în plină expansiune este că ceea ce, pînă mai ieri, credeai că lipseşte, tocmai a apărut, sau există, de fapt, bine ascuns, de ceva vreme. Într-un peisaj restaurator în care găseşti orice, în principiu, dar mai nimic, atunci cînd cauţi ceva anume, surpriza cea mai plăcută ţi-o face nu restaurantul bine ştiut de pe corso, ci, mai degrabă, cîrciuma lăturalnică, excentrică, de cartier, localul nesofisticat, imperf
Moda într-o enclavă a Bucureștilor
La început aş fi vrut să scriu că moda în Bucureşti este cu un pas înapoi faţă de moda din toată lumea. În timp ce în marile oraşe asistăm la un adevărat spectacol al străzii, fiindcă oamenii se îmbracă exact aşa cum doresc, aşa cum se simt mai bine, sau – în cazul unor căutări mai personale – aşa cum le dictează fantezia, cultura şi educaţia lor vizuală, aici la noi, elegantele citadine umblă încă după haine de firmă şi branduri sonore, în dorinţa de a imita cît mai bine modelele lansate de ult
The Ark și Woodstock Café
În Bucureşti, arhitectura, urbanul, spaţiile de locuire, de lucru şi de consum pun la dispoziţia privirii un univers privilegiat în care trecutul, prezentul şi viitorul coexistă ca mărturii, iar The Ark este cel mai bun exemplu al modului în care inovaţia şi tradiţia pot fi mixate într-o (nouă) formă armonioasă.
Cîteva lecții de domesticire a Bucureștiului
Îmi asum de la bun început încercarea de a depăşi o acreală destul de accentuată pe care începe să mi-o provoace de ceva vreme Bucureştiul, şi nu pentru că nu seamănă cu Berlinul, Parisul, Amsterdam sau Londra, cum se plîng mai mereu nişte amici, ci pentru că pur şi simplu identific din ce în ce mai puţine spaţii de prospeţime care să îmi întreţină atenţia.
Termopane rîd în soare
Lumea ne ştia după blocurile comuniste gri, cenuşii. Dar am arătat că putem mai mult. Şi mai colorat. Faţadele scorojite, pe alocuri jupuite nu erau plăcute privirii. „Deranjau aspectul general“ – cum zicea un primar de sector. Ferestrele din lemn şi zidurile necăptuşite lăsau căldura să se risipească în van.
Cu Dilema prin București
Îmi plac clădirile recondiţionate: fabrica de textile Adesgo devenită Club Fabrica sau Metropolis Center construit într-o fostă tipografie sau The Ark. Din păcate, au dispărut Moara Dîmboviţa şi multe altele, făcînd loc unor mall-uri sau clădiri de birouri sau zone rezidenţiale care oricum n-au cine ştie ce personalitate arhitecturală, asta cînd nu arată de-a dreptul îngrozitor.