Lipscani? Hai să tragem un chef!
Delimitare clară: Doamnei-Calea Victoriei-Splaiul Independenţei-Hanul lui Manuc-Brătianu-Doamnei. Indiferent ce spun unii-alţii, aşa au hotărît cîrciumarii-minţile-simplificările-istoria. Ce-a fost? Negustorie şi cîrciumărie. Aşa e acum Lipscaniul: cîrciumărie. Peste 100 de cîrciumi de toate mărimile în dărăpănăturile Lipscaniului. Jos chef, sus balamuc. Cu bani în buzunar, cu o experienţă a mîncării şi băuturii conştiente de 40 de ani, adunată din călătorii în lumea largă, iată-mă pradă întîmplării, într-un „oraş“ al petrecerii continue, Lipscaniul bucureştean. Şi cine să te călăuzească mai bine dacă nu întîmplarea? M-am interesat de toate în reclamele din 24 FUN, revista ce are un capitol special „Centrul Vechi“ în cuprinsul ei. Dar reclama, ca reclamă! Te fură cuvintele, şi la faţa locului găseşti te miri ce. Reclama e sigur doar senzaţia creatorului ei, uneori, doar? Fără legătură cu realitatea, o încercare de descriere a unui proiect nedus la capăt. Multe locuri de aici consideră că înşiruirea de sticle într-un raft şi existenţa unui spaţiu sînt suficiente pentru a-ţi face tamtam, a-ţi aştepta clienţii. Nu vorbesc de „strîmtătatea“ crîşmei, spaţiul mic are inimă mare.
M-am documentat şi pe site-ul www.lipscanilor.ro. Acesta cred că este cel mai complet ghid al locurilor de petrecere a timpului liber din zonă. Reclama de aici arată şi mai exact deruta: unele locaţii sînt listate şi ca baruri, şi ca restaurante, şi ca bistrouri, şi drept clătitării. A avea un raft cu sticle nu-nseamnă că eşti bar. Ai bar. A avea două-trei sandviciuri şi prăjituri aduse de la cofetării nu presupune că eşti bistro. Există entuziasm. Există chiar barmani şi chelneri. Există şi patroni. Există şi spaţii comerciale. Există mîncare şi băutură. Dar aceste lucruri fuzionează atît de rar, încît „a te simţi bine“ e relativ. Te simţi bine dacă eşti tu bine cu tine însuţi sau dacă eşti îndrăgostit. Altfel eşti pradă.
Fiindcă nu, nu există criterii. Fiindcă nu, nu eşti ascultat de către chelneri. Şi asta arată gustul şefului, lipsa lui reală de experienţă, gura mare a banului: ştiu eu ce fac, clientu’ nu-i stăpîn! Locurile, nu puţine, din fericire, în care simţi aceste reguli, în care chelnerul îţi zîmbeşte, sînt politicoase, muzica e discretă, mîncarea şi băutura vin într-un ritm decent, ambianţa „grafică“ e potrivită, lipsa plasmei e salutară, nota de plată nu e umflată doar pentru că eşti în centrul vechi. Dar aceste locuri nu fac regula. Va trece mult timp pînă cînd aceste lucruri vor impune.
De juma’ de an testez Lipscaniul (într-un proiect editura art&uichendist.ro) şi am procedat cu mintea asta ce-o am. M-am lăsat purtat de firmă, de reclamă, de foame şi sete. Şi nu a fost doar părerea mea. M-am însoţit cu prieteni. Şi am văzut că nu doar eu sînt „nebunul“.
Asta a fost întîi.
Apoi, am impus criterii. Ca Charlie Chaplin în Easy Street. Aşa, văzînd şi cum e istoria, şi cum e Lipscaniul de azi, am considerat că singurul cuvînt pe care îl pot urma necondiţionat, cuvîntul-cheie este cheful. Cheful, da, cheful. Nimic mai relativ, nimic mai exact. Este omenesc, este constructiv cît vrea el, dar mai ales arată experienţa de consum a clientului şi patronului. Cheful. Rezolvă şi lipsurile, amăgeşte şi serile. E şi „românesc“ şi arată „progresul“: sîntem la-nceput. Şi este strict împotriva visului de patron de aici, îmbogăţirea peste noapte: nu se poate! Culmea, zidurile astea vopsite au şi ele demnitatea lor. Numai cei cu cheag rezistă. Nu poţi trage chef după chef fără să n-o păţeşti. Şi numai în timpul cercetării mele, cîteva experienţe au tras oblonul. Vorbim de chef. Dacă tu ai chef să te simţi om. Te simţi oriunde, dacă te ţine punga. Bei cu prietenii şi nu-ţi pasă de nimic. Şi mai e ceva, uneori, revenind în acelaşi loc unde mi-a fost bine, m-am trezit că lucrurile de care mă bucurasem devin relative. După cheful nestăpînit al ospătarilor sau bucătarilor. Nu, nu sînt un nemulţumit, un ins cu nasul pe sus, un mizantrop de felul meu. Chiar sînt cu inima deschisă către orice experienţă. Dar nici să fiu călcat în picioare nu-mi place. Vrei să te simţi bine? Plăteşti. Vrei să te simţi bine? Spune-i chelnerului să dea muzica mai încet. Vrei să înţelegi ceva din viaţă? Nu privi în plasmă. Te-ai simţit bine o dată acolo? Atenţie, la revenire, să n-o păţeşti!
● Restaurante de chef boieresc, scump şi bun: La Bonne Bouche – franţuzesc; St George – unguresc; Caru’cu bere – românesc.
● Restaurante cu idee, dar cu mici defecte: Van Gogh (mîncare atît de creativă că-i lipseşte consistenţa); Malagamba (aşteptarea de groază a unui ospătar); Bordello (mîncare fiţoasă, de la „refrigerate“ şi dezgheţate).
● Cîrciumioare plăcute, medii ca preţ, în care ţi-e bine: Simbio; Orient Express; Buen Humor.
● Restaurante orientale: Sushi GO cel mai scump; Divan pe Franceză; Chinezescul din pasajul Villacrosse; Budha pe Franceză.
● Traseul Ciolan de Porc: Caru’ cu Bere – cel mai crocant la coajă, savuros pînă la os, Ciolan din Lipscani; Crama Domnească; St George; City Grill.
● Traseul Micilor: Caru’ cu bere; Curtea berarilor; City Grill.
● Burta de bere: Curtea berarilor; Caru’ cu Bere; Berăria Smîrdan (ai robinet şi masă specială).
● Cluburi: Club A; Vault; Big Mamou.
● Traseul Păduchilor (fără pretenţii, chiar fără program): Nişte Domni şi fiii pe Covaci; Opium în Villacrosse; Valea Regilor.
● Baruri: Bruno wine, bar de vin – loc romantic; Beer O’Clock – bere adevărată, din lumea largă; Absintherie – decor mişto, un pic de absinth; Interbelic – cocktailuri.
● Ciuguleală: La Pîinărie; Cîrnăţărie cu bere lîngă BNR; Covrigărie pe Lipscanilor; Eneida Patiserie pe Doamnei-Academiei.
● Fast Food: Divan; Bundetot; Fai. (mai multe surprize în cartea Lipscanii. Ghid turistic şi de chefuri, în curînd la Editura ART)
