Cîteva lecții de domesticire a Bucureștiului

Îmi asum de la bun început încercarea de a depăşi o acreală destul de accentuată pe care începe să mi-o provoace de ceva vreme Bucureştiul, şi nu pentru că nu seamănă cu Berlinul, Parisul, Amsterdam sau Londra, cum se plîng mai mereu nişte amici, ci pentru că pur şi simplu identific din ce în ce mai puţine spaţii de prospeţime care să îmi întreţină atenţia.

Bun, trecînd peste asta, o să încerc să enumăr aici o serie de scene în preajma cărora gravitează unele dintre cele mai active grupuri de indivizi din Bucureştiul ultimilor ani, pentru a discuta o serie de practici de consum cultural (dar nu neapărat) pe care acestea le determină. Ordinea este absolut întîmplătoare, oricum detest topurile.

O să încep cu Street Delivery, eveniment apărut în 2006 din parteneriatul Ordinului Arhitecţilor cu Librăria Cărtureşti, care rezidă în închiderea accesului pentru maşini de-a lungul străzii Arthur Verona pînă spre Grădina Icoanei şi transformarea acesteia într-un spaţiu de dialog între zeci de evenimente în aparenţă mărunte, a căror formulă de punere în scenă ţine de un fel de bricolaj cultural – nu în sensul înalt al termenului – în joacă, în care pot intra de la bătăi cu apă (am participat acum cîţiva ani la una), la pierdut vremea într-un hamac, proiecţii de documentare pe pereţii bisericii anglicane, miniconcerte, instalaţii artistice mai mult sau mai puţin conceptuale etc. De fapt, nimic din ce se întîmplă la Street Delivery nu e senzaţional în sine, tot ce face ca evenimentul să fie special pleacă de la utilizarea străzii pe post de scenă şi de la inventarea unor bule de normalitate în care creativitatea este lăsată liberă nu să facă chestii extraordinare (minimalismul pare să fie regula totuşi) ci, într-un fel, să mîzgălească şi să lase ca totul să pară rodul unui jam session pe durata a trei zile. Şi asta, chiar dacă organizarea evenimentului, prin supradimensionarea lui recentă, durează mai bine de o lună şi jumătate. Street Delivery se mai bucură şi de proximitatea a trei grădini în permanentă transformare de la un an la altul. Cele două, pe care le gestionează librăria Cărtureşti şi Ordinul Arhitecţilor, au dat startul unui fenomen local: apariţia, în mai puţin de doi ani, a încă unui număr generos de grădini care încep să compenseze lipsa parcurilor sau a locurilor cu vegetaţie din oraş. Unul dintre acestea e terasa de la Clubul Ţăranului, la designul căreia au contribuit cu generozitate cîţiva studenţi peisagişti care au creat o reţea umbroasă de viţă-de-vie între stîlpii masivi ai clădirii Muzeului Ţăranului. Dincolo de spaţiul prietenos vara, Clubul a devenit, în ultimii doi ani, cea mai activă scenă culturală din Bucureşti, alături de Noul Cinematograf al Regizorului Român, găzduit tot de MŢR şi care a preluat practic rolul de a treia cinematecă din Capitală, locul în care au loc minifestivaluri de film sau proiecţii ale filmelor cîştigătoare la cam toate festivalurile care contează. Scena Clubului Ţăranului atrage lansări de carte, piese de teatru, concerte, teatru de păpuşi, Conferinţele de la Şosea, festivaluri de literatură sau Povestitorii de la Şosea, unul dintre puţinele spaţii non-cenacliere unde se poate asculta literatură live. Toate astea nu au făcut decît să dubleze prestigiul instituţiei prin aerul proaspăt degajat de tot acest număr de evenimente, lăsînd să se audă undeva, în surdină, vocile celor înspăimîntaţi de gîndul că NCRR şi Clubul Ţăranului vor canibaliza instituţia-gazdă. 

2010 a fost anul unei apariţii bizare, dar fabuloase în Bucureşti: Ciclop, magazinul de biciclete deschis de către o parte a grupului care alimentează blogul portocalamecanica.ro într-o curte din centrul oraşului, pe fondul unui consum în creştere de biciclete vintage şi de biciclete în general. Locul s-a transformat curînd nu numai într-un spaţiu destinat cumpărării de biciclete, dar şi într-o zonă de socializare prietenoasă a celor pasionaţi de acestea. Cei de la portocalamecanica.ro au fost de altfel unii dintre cei mai activi actori de la Street Delivery de anul trecut şi îşi pot revendica liniştiţi rolul de cei mai influenţi trendesetteri ai subculturii velo din Bucureşti, cu atît mai mult cu cît au reuşit şi colecţionarea unui impresionant număr de povestiri din colecţia „Prima mea bicicletă“ care aşteaptă să fie editate şi publicate. 

Început cu aproximativ doi ani în urmă, Lorgean Theatre, teatru de apartament inventat de scriitorul Jean Lorin Sterian în propria garsonieră dublă de la marginea Cişmigiului, a continuat seria spectacolelor la care invitaţii nu sînt recrutaţi prin simpla manifestare a dorinţei de a participa, ci printr-un fel de hazard care face parte din dantela conceptului. Spectatorii se transformă, la Lorgean Theatre, în ceea ce Jean Lorin Sterian numeşte spectaformeri, graniţa dintre aceştia şi scena pe care interpretează actorii devine lichidă, dar niciodată atît de permeabilă încît să frizeze măcar un pic preţiozitatea. 

Adaug, în final, seria de conferinţe organizate la CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), sub titulatura „Şcoala Generală“, unde se organizează, din cînd în cînd, conferinţe informale şi care nu pleacă de la pretenţii academice, deşi se bazează pe instrumentarul şi background-ul academic al unora dintre invitaţi. Acestea pun în discuţie realităţi social-culturale recente, în ideea de a le dezbrăca de natura stereotipică. Un fel de dezvrăjire colectivă, fără prezenţa unei catedre de la care să se reverse monologuri.

Bogdan Iancu este cercetător la Muzeul Ţăranului Român. Susţine seminarii la Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA.