Greetings from Bucharest

„Patru cărţi poştale cu Bucureştiul, cumpărate de la magazin şi apoi modificate. Clădirile au fost scoase din imagine cu un cutter, doar cerul de deasupra oraşului rămînînd intact.“ (intervenţie a artistului Mircea Nicolae). Formele clădirilor albe, răzuite, zgrunţuroase, pe fundalul cerului albastru senin. Fără să fie o interpretare a lucrării de artă, Giuseppe Cinà, în studiul său recent tradus în limba română, Bucureşti, de la sat la metropolă, scrie că „În imaginarul unui cetăţean european obişnuit, Bucureştiul este precum o carte poştală albă, un loc lipsit de atracţii turistice“. Aşadar, pornim la drum cu un Bucureşti gol şi neinteresant: pe de-o parte, criticat pentru intervenţiile multiple care lasă astăzi doar cerul neatins (şi totuşi, să nu uităm că încrengăturile de fire din văzduhul Capitalei au inspirat pînă mai ieri artişti autohtoni şi străini), pe de altă parte, considerat de la început un alt loc din Est, devastat de regimul comunist, „ticsit de blocuri triste“. Şi cam atît. „Acordă-ţi un pic de timp şi o lume ascunsă ţi se va arăta“, îi sfătuieşte în schimb pe viitorii călători în Bucureşti, criticul de artă Richard Unwin, într-un articol din cunoscuta Frieze (2009), tocmai despre scena artistică locală, pe care o identifici, încet-încet, în labirintul străzilor prăfuite ale Bucureştiului. 

Mă uit în jur, semnez petiţii virtuale şi aflu de proteste împotriva zecilor de demolări. Demolări care nu se opresc. Artiştii nu au ateliere în care să lucreze şi atunci întreg oraşul devine un mare atelier: fie pentru lucrări în şi cu spaţiul public, fie pentru mici spaţii non-profit create de grupuri de artişti care expun arta lor şi a celor care cred în ceea ce cred şi ei. Spaţiile de artă supravieţuiesc pentru cîteva luni, cedează şi se închid. E o dinamică continuă atît pe străzi, cît şi în aceste guri de artă construite ad-hoc. Pe stradă, arta nu mai e la fel de activă ca în urmă cu doi-trei ani, cînd explodase în toate spaţiile publice. Şi totuşi rămîn urmele grafitti-urilor, ale stencils-urilor, ale stickere-lor prăfuite şi corojite. Street Delivery – evenimentul care reuşeşte să dea strada oamenilor şi artei, ajunge anul acesta la a şasea ediţie. E unul dintre momentele-cheie ale Bucureştiului şi creşte în fiecare an, strîngînd în jurul lui artişti, ONG-uri şi creînd o nouă conştiinţă civică.

Arta din nişele oraşului 

Bucureştiul funcţionează precum un loc în care arta nu e la vedere, ea se dispersează în cotloanele oraşului, chiar şi atunci cînd este în centru. De cîte ori nu ai trecut pe Bd. Titulescu şi ai depăşit cu graţie Pavilion Unicredit de la nr. 1? Dar Atelier 030202 de pe Strada Sfînta Vineri nr.11? Sau Little Yellow Studio sau galeria pop-up Alert Studio? Dar Galeria Anaid? H’art, Posibilă, Andreiana Mihail, Mora? Pe 15 februarie s-a deschis LC Foundation, o nouă platformă culturală, pe Calea Victoriei nr. 25, cu o expoziţie mare de artă figurativă şi artişti tineri, debutaţi din 2005 încoace. Artă nouă, bună – în toate aceste spaţii. Dar locuri nefrecventate de un public constant. Expoziţiile se deschid şi se închid, se bucură de vernisaje cu prietenii, şi cam atît.  Bucureştiul e interesant în anii din urmă pentru că e oraşul celor două bienale de artă contemporană: Bienala Tinerilor Artişti şi Bienala Bucureştiului. Pentru cea din urmă, care a crescut în timp, există la fiecare ediţie mai degrabă un public străin, specialişti ai artei veniţi din Occident. Alături de cele două, Bienala Internaţională de Gravură Experimentală. Totul este actual, bine configurat, Estul nu mai este privit cu teamă, ci e locul artiştilor emergenţi, dar şi al celor deja globali, un loc interesant pentru transformările sale continue. Este – aşa cum scria recent un călător străin, într-o revistă dintr-un avion low-cost – destinaţia care îţi dă şansa să vezi lucrurile schimbîndu-se de la o săptămînă la alta, aşa cum nu se mai întîmplă în multe alte ţări. Un loc atît de activ precum Centrul Naţional al Dansului, cu zidul său troian desenat de Dan Perjovschi în 2008 – zid pe cale de dispariţie, dar ironic-salvat pe hîrtie de calc de către Ştefan Tiron&Claudiu Cobilanschi – a devenit punct obligatoriu pe harta peregrinului în căutarea artei. 

Alături de el, fostele ateliere din curtea Universităţii de Arte, catedrala şi zgîrie-norul, Centrul de Introspecţie Vizuală, cu poziţia sa perfectă lîngă Căminul artei şi cu unul dintre cele mai coerente programe de artă din Bucureşti, în ciuda fondurilor-zero. Şi apoi, sînt Die Kunsthalle Batiştei, Biroul de Cercetări Melodramatice etc., instituţiile-fantomă, precare cu bună ştiinţă şi productive. 

Dar dincolo de interesul străin, mă bucur cînd aud că, după aproape şapte ani de la deschiderea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, sînt bucureşteni care îl cunosc abia acum, prin programele de educaţie vizuală pentru copii, pe care le realizează Doina Anghel şi Angelica Iacob, prin Global Mindscapes, în expoziţiile MNAC şi în colaborare cu alte galerii din Capitală. Dacă public străin vine la Bucureşti pentru că vrea să simtă schimbarea pe pielea lui, publicul român trebuie atras, format cu paşi mici. 

Tocmai această dinamică perpetuă închis-deschis, emergent-global, „în lucru“ este interesantă. Asumarea pozitivă a precarităţii este nouă şi bună. Precariat-ul ca mod de lucru, de rezistenţă, de construcţie. 

Daria Ghiu este critic de artă. În prezent, este doctorandă a Universităţii Naţionale de Arte Bucureşti şi SIK-ISEA, Zürich.