Moschee sau geamie?

Chestiunea construirii unei noi moschei în Bucureşti – a cincea, dacă nu mă înşel – a fost artificial gonflată de contextul stambuliot al politicii, precum şi de manipularea informaţiilor. Nici una dintre moscheile precedente nu a fost mediatizată înainte sau după edificare. Nici informaţiile de la sursă, furnizate de Eminenţa Sa, Muftiul cultului musulman din România (

), pe care am avut onoarea să îl cunosc şi pe care îl respect pentru echilibrul dumisale, nu au îngrijorat media, deşi sînt semnificativ mai grave: există moschei nerecunoscute de muftiat, iar numărul lor este, de asemenea, nesigur, în sensul că pot fi mult mai multe. Nimeni nu ştie care e statutul lor şi cît de radicale sînt. Poate că, de fapt, adevărata temă aici se află, dar ea incumbă alte competenţe şi nicidecum o discuţie publică. 

Cînd cu referendumul din Elveţia, dacă să se construiască moschei şi cît de ample să fie ele, am produs aici (

) un număr de opinii, derivate din experienţa convieţuirii noastre, vasali ai imperiului otoman cum ne-am aflat, cu lumea musulmană şi, după 1878, de compatrioţi cu o comunitate musulmană turco-tătară. Aceasta, mult împuţinată de retragerea multor membri ai ei după dobîndirea Dobrogei de către România independentă şi de migraţiile ulterioare, din secolul al XX-lea, pe care libertatea de după 1989 nu a făcut decît să le amplifice. În orice caz, comunitatea musulmană din România cuprinde peste cincizeci de mii de turci şi de tătari, majoritatea covîrşitoare – dobrogeni, dar şi un număr necunoscut exact – şi aflat probabil în creştere – de arabi şi iranieni, mulţi deja cetăţeni români. Dacă înţeleg corect, motivele de îngrijorare sînt aici, mai degrabă decît la compatrioţii dobrogeni, pentru că una e influenţa Turciei şi alta cea a cutare state arabe dornice de expansiune religioasă şi ideologică a unor forme de islam radical dezavuate şi în lumea musulmană. 

Probabil că se pot desprinde cîteva concluzii ale acestei coabitări în proximitate care sînt valabile şi în restul Europei, nu numai la noi, pe

. În primul rînd, este vorba despre faptul că, în schimbul tributului, imperiul suzeran a acceptat să nu ridice moschei la nord de Dunăre. Dacă acest lucru a fost valabil în timpul suzeranităţii, vreme de secole, ar fi greu de explicat de ce el să fie încălcat acum, după 140 de ani de neatîrnare. Presupunînd, însă, că politica neo-otomană a Turciei ar readuce în discuţie principiul, o edificare reciprocă este condiţia

care se impune: o moschee la Bucureşti, fie, dar în contrapartidă cu o biserică riguros de aceeaşi amploare, cu hramul Sfinţilor Brâncoveni. Acum există o biserică în uz, cu acelaşi hram, pentru comunitatea românească, dar este una, aşa-zicînd, reciclată. Da, contrapartida ar trebui să însemne riguros acelaşi statut şi, da, acelaşi gabarit, pentru că gestul nu este unul religios, ci politic, de ambele părţi. Altfel, de ce nu s-ar restaura sau amplifica geamiile din sînul comunităţilor islamice dobrogene? Şi, dacă de educaţie e nevoie, de ce să nu fie aceasta adresată direct pruncilor din comunităţile locale? De cîte

(şcoli coranice) e nevoie la cincizeci de mii de suflete? Şi, dacă e nevoie de un centru social şi de asistenţă, nu e mai bine ca acesta să meargă, iarăşi, direct în sînul comunităţii şi nu neapărat la capitală? 

Or, dacă nu se poate, pentru că noi, creştinii, sîntem – nu-i aşa? – infideli în ochii musulmanilor şi nici măcar Patriarhia Ecumenică n-o duce pe roze la Istanbul, din pricina radicalilor islamici băştinaşi (pe care i-am văzut cu ochii mei insultîndu-ne, cînd am fost primiţi de Preafericitul Bartolomeu I, acum zece ani), atunci, poate, ideea finanţării externe trebuie abandonată. Îmi este foarte greu să îmi imaginez şantierul unei biserici de amploare în Istanbulul de azi. Şi, fără reciprocitate, ce poate să însemne finanţarea turcă, sau externă prin excelenţă? Muftiul a sugerat că e posibilă şi binevenită finanţarea publică. Dacă statul se implică, măcar proporţional cît o face pentru cetăţenii săi de religie majoritară şi pentru edificiul maxim al acesteia, care se ridică în spatele Parlamentului, atunci s-ar putea ridica un lăcaş cu toate cele trebuincioase, pe măsura numărului de credincioşi şi a ponderii acestora (adică altfel de cum s-a conceput catedrala patriarhală, de pildă). Nu este de lepădat nici parteneriatul public-privat, cu donatori dintre mulţii şi mărunţii oameni de afaceri musulmani din Bucureşti, dacă nu din toată ţara, dacă nevoia este cu adevărat stringentă. 

Pentru că nu ar fi o moschee oarecare, ci, într-un fel, echivalentul acestei catedrale patriarhale, la o scară mai modestă. Cît de mai modestă? Simplu: tolerantul Imperiu Otoman aplica, la Tulcea, înainte de 1877, o regulă simplă: nici o biserică nu putea avea turla mai înaltă decît minaretul moscheii. Pare generos, dat fiind că minaretele se înalţă glorios spre ceruri, mult peste înălţimea unei clădiri cupolate; da, dar moscheea era amplasată pe faleza Dunării, iar bisericile tuturor comunităţilor – pe dealurile dimprejurul amfiteatrului natural. Prin urmare, toate bisericile respective erau cocoşate de regula înălţimii. Evident, regula trebuie respectată şi cînd se pune problema reciprocităţii, adică fără minarete mai înalte de cota maximă a viitoarei catedrale. Nu altfel stau lucrurile la Constanţa, cu marea moschee din centrul istoric. E mult mai bine, oricum, decît în Bulgaria, unde bisericile au fost înghesuite de ocupantul turc sub acoperişuri de casă simplă, fără semne distinctive. 

Dar cum să arate? Am o propunere, avînd în vedere că, secole după 1453, arhitecţii otomani, în frunte cu excepţionalul Mimar Sinan Paşa, au emulat modelul Sfintei Sofii în cele mai diferite ipostaze (fără, însă, a-l depăşi vreodată). Nu există nici un motiv de a nu încerca şi la Bucureşti efectul spaţial al cupolei în levitaţie luminoasă (aşa cum a încercat acest lucru, de pildă, arhitectul maghiar al Catedralei din Sibiu, înainte de 1918). De asemenea, trebuie în chip obligatoriu organizat un concurs – internaţional, sau măcar naţional. Aşa s-a organizat, cu rezultate remarcabile, pentru moscheea din Pristina (

). 

Şi, în genere, cred că trebuie să fim decrispaţi, dar fermi, în reglementarea unei chestiuni delicate de cooperare, deopotrivă cu un cult recunoscut de stat şi practicat de compatrioţi loiali, pe de o parte, dar şi, pe de altă parte, cu un stat puternic mai ales cînd noi am fost slabi – ca acum – de care ne leagă secole de schimburi şi de amintiri, multe dintre ele dureroase… 

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“. 

Foto: A. Ioan