Maroc - arhitectura şi viaţa
Trec peste faptul că în Maroc totul este superior României, de la splendoarea arhitecturii tradiţionale la miile de kilometri de infrastructură rutieră nou-nouţă (trecînd prin bucătăria parfumată cu scorţişoară), pentru a vă conduce direct la oraşul regal Fes. Acolo vă stă la dispoziţie cea mai impresionantă secţiune de oraş vechi din această ţară, care, ca peste tot în lumea arabă, se cheamă Medina. În Maroc, acolo unde ea este şi fortificată, capătă încă un alt nume: casbah. De pildă, la Rabat le ai pe amîndouă: medina este numele generic al oraşului vechi comercial, cu bazar, în vreme ce zona fortificată este separată de această secvenţă urbană şi prizonieră, cu grădinile sale de portocali cu tot, îndărătul unor uriaşe porţi de lemn cetluit cu fier.
Medina
A vorbi, în cazul oraşelor, de organisme vii este doar o metaforă. Oraşe dezvoltate organic? De regulă (ca şi în cazul Bucureştilor), este vorba mai degrabă despre destrăbălare, anomie şi haos. Medina din Fes a reuşit să mă convingă însă că, rar şi în anumite condiţii de climă şi cultură, aşezările umane pot creşte aidoma termitierelor. Casă lîngă casă, casă înde casă vecină, coridoare care le unesc, ferestre traforate (maşrabia) dindărătul cărora femeile pot privi fără a fi privite, la rîndul lor. Privatul unei case este semi-publicul celeilalte, cu care împarte aerul şi lumina. Celulă lîngă celulă spongioasă, burete de locuinţe fără faţade exterioare. Căci nu există exterior al vreunei case: totul este concrescut, articulat, crescînd către gura de aer, dar întorcînd, în acelaşi timp, spatele caniculei. Nu există vreo segregare între public şi privat, decît, poate, pe verticală. Parterul urban este al negocierilor de orice fel: comerciale, în primul rînd, dar şi al taclalelor la ceai, al meşteşugăriei comentate în timp real de către cel ce o practică, precum şi al transporturilor de marfă cu singurul vehicul îngăduit: măgăruşul. De altfel, el este şi singurul care încape în viermuială. Eşti strigat să te retragi în penumbra vreunei prăvălii, căci străzile nu sînt mai late decît Strada Sforii, din Braşov, pînă trece transportul de marfă aburcat pe bietele şale muncite ale patrupedelor. În acest haos slab articulat, există totuşi nuclee de ordine inteligibilă pentru un european. De pildă, artizanii sînt grupaţi pe domenii de competenţă căci, se ştie, paradoxul comerţului este acela că, acolo unde sînt grupaţi mai mulţi din aceeaşi branşă, fiecare dintre ei cîştigă mai bine decît izolat. În plus, pot schimba vorbe peste stradă. Apoi, zona pielarilor (Marocul este vestit pentru marochinărie). E o absenţă uriaşă în acest corp construit superdens, cu gropi adînci în care sînt lichidele ce argăsesc şi colorează pieile. Pare o paletă gigantică de acuarele. În fiecare groapă, cîte un amărît care îşi face treaba. De la atîta argăsit, sînt convins că, după moarte, nici unul dintre ei nu mai poate putrezi. Dar viermuiala de acolo este, în pitorescul ei tragic, un peisaj de neuitat (inclusiv olfactiv). Şi, în fine, moscheea, care este, de asemenea, nu o clădire, ci o pauză în ţesutul urban, lipsită de faţade exterioare. O curte cu umbră şi covoare, pe care să îngenunchezi şi să te rogi, dar şi un loc de repaos adumbrit de sacru. Nefiind monumentală, jertfa moscheei nu şade în cantitatea de materie sedimentată pe verticală, ci, dimpotrivă, prin suprafaţa de aşezare pe care, neconstruind-o, o închină zeului. Căutînd pieţe în sensul european al acestui topos urban, am găsit curtea/grădină a moscheilor, cu acelaşi sens ca şi spaţiile publice adiacente catedralelor, în oraşul creştin.
Şi tot acest furnicar este încins cu fortificaţii. În el intri pe porţi monumentale, adevărate arce de triumf (la cîtă moştenire romană e în Maghreb, nici nu ar fi o referinţă nepotrivită), asupra cărora, ca şi în curtea moscheei, nu se face economie de ceramică glazurată în verde şi albastru, de caligrafie sacră şi de podoabă. Înăuntru, labirintul în parcurgerea căruia ai nevoie neapărată de o Ariadnă, sub chipul, nu la fel de agreabil, al vreunui ghid. Sau de GPS, dar atunci turismul local ar pierde o sursă importantă de venituri şi ce s-ar face vorbăreţii localnici?
Volubilis
Capitala provinciei romane Mauritania Tingitana a fost părăsită ieri. Sau cel puţin aşa pare, cînd o vizitezi. Din templul lui Jupiter şi din bazilica nu lipseşte decît acoperişul, în rest totul este intact: pavimentul pieţei, coloanele, statuile din cella. Casele luxoase îşi expun somptuoasele mozaicuri şi fresce ca şi cînd nu ar fi trecut două milenii peste ele. La fel se petrec lucrurile cu ruinele romane din întregul Maghreb, care au stat mulţi ani îngropate complet în nisip şi uitare. La Volubilis, de-a lungul celor două străzi principale în cruce (ca la orice alt oraş roman: cardo şi decumanus) se întind porticurile la umbra cărora se desfăşurau tranzacţiile comerciale. Atmosfera este, parcă, din De Chirico. Abia cîte vreun turist năuc de soare mai flanează acum pe bulevardele care erau, cu siguranţă, pline pe atunci. În faţă, ghidul său – cum altfel? – volubil, care îi descrie piatră cu piatră oraşul, în felul acela agasant al ghizilor de a-şi etala în faţa cîte vreunei victime nevinovate toate, dar absolut toate petits histoires pe care le-au colectat într-o viaţă...
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.
