Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist

După abdicarea forţată a Regelui Mihai I (1947) şi pînă imediat după moartea lui Stalin, în România s-au construit edificii în maniera sovietică acoperită de sintagma realism socialist şi descrisă de lozinca: „Arhitectura şi arta în general trebuiau să fie naţionale în formă şi socialiste în conţinut”. Formele amintesc fie de neoclasicism (flatîndu-se acele episoade ale istoriei arhitecturii care au fost de partea „corectă” a ideologiei, precum clasicismul grec, renaşterea şi sinteza rusă de secol al XVII-lea şi al XVIII-lea) şi pseudo-barocul rus. Dimensiunile trebuiau să fie monumentale, dovedind superioritatea regimului bolşevic.

Nu este întîmplătoare plasarea Casei Scînteii (acum Casa Presei) pe bulevardul numit (Pavel) Kiseleff, fost administrator militar rus al Bucureştilor. Casa Scînteii (Scînteia fiind numele cotidianului oficial al PCR) a devenit astfel versiunea autohtonă a unei Stadtkrone – a unui edificiu reprezentativ pentru noul regim. Iniţial (1948-1949), sediul propagandei comuniste a fost proiectat în maniera interbelică a clasicismului epurat. Dar, mergînd la Moscova cu proiectul, colectivul de arhitecţi (H. Maicu, N. Bădescu, L. Staadecker, M. Alifanti) a primit un refuz, sub forma unui alt proiect. Edificiul trebuia să fie o replică a celor şapte edificii postbelice construite la Moscova, culminînd cu clădirea Universităţii „Lomonosov“. Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei (o parte din aceasta este de inspiraţie... populară, adică – vă amintiţi? – naţională în formă) cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea. E un gest servil de recunoaştere a primatului capitalei comunismului mondial. Se pare că, pentru ridicarea edificiului în Bucureşti, a fost demolat hipodromul (un centru al vieţii sociale burgheze şi aristocrate antebelice) şi s-a emis o serie de obligaţiuni, niciodată răscumpărată. Există filme de arhivă cu construcţia prin muncă patriotică (adică muncă obligatorie, neplătită) a clădirii, fragmente din ele le-am încorporat în filmul Arhitectura şi Puterea, făcut în 1992 (regizor Nicolae Mărgineanu, scenariul și comentariile Augustin Ioan). Clădirea este încununată de un „edicul în formă de turn” (Grigore Ionescu, 1982, 616). Există o poveste îndărătul modului în care se termină la vîrf (unde se anunţă viitorul) al acestor clădiri moscovite şi al replicilor de la Bucureşti şi Varşovia. În ciuda recapitulării istorice, vîrful (viitorul) nu se putea cu nici un chip inspira din modul tradiţional de închidere al clădirilor istorice, fie ele şi locale (ruseşti). Deci, în nici un caz, fleşă, bolţi sau cupolă! Or, nu sînt atît de multe modurile în care se poate închide o clădire la partea superioară. Aşa că arhitecţii au trebuit să inventeze moduri noi de a finaliza edificiile. Unele sînt inspirate din Art Déco-ul american, al clădirilor înalte de tip Empire State sau Chrysler Building din New York, altele reînvie soluţii din constructivismul rus (Monumentul Internaţionalei a III-a, al lui Tatlin). În apărarea clădirii, trebuie spus că ea are o amplă şi bine controlată perspectivă în capătul axei Kiseleff, deci o elegantă prezenţă urbană (într-o zonă aflată, atunci, în afara oraşului). De asemenea, a fost foarte bine executată, astfel încît ea se menţine relativ intactă şi astăzi, în ciuda faptului că nu a fost niciodată restaurată. În acelaşi timp în care, la Bucureşti, se desfigura edificiul fanion al stalinismului din România, în Berlin se restaura Stalin / Karl-Marx-Allee cu detalii în porţelan de Meissen (adică superioare detaliilor originale) şi se aprecia caracterul, mi s-a spus, „democratic” al intervenţiei urbane est-berlineze...

Opera

Probabil momentul apoteotic al acestui scurt, din fericire, intermezzo stalinist în arhitectura Bucureştilor l-a constituit Festivalul Internaţional al Tineretului, din 1953. Mulţi tineri din ţările lagărului socialist şi din ţări decolonizate sau în curs de dezvoltare au vizitat atunci Bucureştii. În vederea acestei expuneri internaţionale a capitalei Republicii Populare Române, au fost ridicate rapid cîteva ansambluri şi clădiri noi. Cea mai importantă este Opera Română, proiectată de un colectiv condus de faimosul arhitect interbelic Octav Doicescu. Ca şi în cazul Casei Scînteii, proiectului original i s-a opus unul sovietic, cel al operei din Baku, pe care arhitecţii doar au asezonat-o cu alte decoraţii, de aceeaşi factură. Astăzi, vopsită fistichiu, opera nu ne mai sugerează deloc ideea afirmării specificului naţional în artă, aşa cum i-o sugera lui Grigore Ionescu (1982, 618). Dar, de asemenea, impresionează pozitiv caracterul ei neoclasic, monumentalitatea reţinută şi execuţia remarcabilă. În scuarul său, retrasă de la bulevard, Opera Română are o poziţie urbană elegantă.

Cvartal

Tot din categoria edificiilor destinate propagandei culturale comuniste din 1953 găsim teatrul de vară (în aer liber) din Parcul N. Bălcescu (cartierul Bucureştii Noi), iar, practic, vizavi de el, cinematograful „Înfrăţirea între popoare“ (poreclit, datorită moravurilor laxe declanşate de festival, „Înfrăţirea-ntre picioare“...), azi Teatrul Masca, anturat de cîteva cvartale de locuinţe. Cvartale de locuinţe găsim, la vest de Cartierul Cotroceni, anturînd Academia Militară (fosta Şcoală de Război, inaugurată în 1937 de regele Carol II), la Ho-Și-Min şi la intrarea în viitorul cartier Drumul Taberei (zona Răzoare / Locotenent Nicolae Găină). Cvartalul este o unitate urbanistică sovietică, formată din patru străzi bordate de blocuri, rezultînd o curte interioară a acestui ansamblu. Apartamentele sînt minimale (sub Existenzminimum modernismului occidental), dar faţadele blocurilor sînt monumentale, bogat decorate. Reporter de război în URSS, ajuns la Odessa în 1941, G.M. Cantacuzino scria despre caracterul minimal, despre arhitectura de cazarmă, ale arhitecturii staliniste. Nu înţelegea de ce aceste pieţe enorme, de paradă, erau bordate de blocuri cu locuinţe meschine, dezumanizante. Nu putea, oare, regimul să lase mai puţin vid şi să dea mai mult spaţiu privat populaţiei? Nu, nu se putea. G.M. Cantacuzino va afla pe propria sa biografie natura regimului, fiind arestat după ce a publicat, în 1947, Pentru o estetică a reconstrucţiei, cartea în care îşi expunea soluţiile sociale alternative la totalitarismul care se prefigura deja la orizontul patriei sale. A citi cartea astăzi (am reeditat-o în Colecţia „Spaţii imaginate“ a Editurii Paideia) este sfîşietor. Toate, absolut toate erorile potenţiale, semnalate de către Cantacuzino, au fost făcute în oraşele româneşti în timpul regimului comunist. Şi totuşi, chiar şi în catastrofă există nuanţe ale prăbuşirii. Cvartalele staliniste sînt minimale, dar oferă un spaţiu semiprivat, o curte interioară, unde locuitorii se pot întîlni, copiii se pot juca. În plus, tehnologiile de construcţie rudimentare din perioada respectivă fac să nu fi fost posibile, încă, tipizarea şi prefabricarea la scară industrială şi naţională de mai tîrziu. Aşa se face că, în mod paradoxal, prin comparaţie cu blocuri prost construite şi lipsite de orice spaţiu public propriu, locuinţele din cvartalele bucureştene şi-au conservat valoarea – minimă – urbană şi, deci, valoarea de piaţă. Micro-comunităţi s-au format în aceste curţi interioare, care le îngrijesc.

În fine, Stadionul „23 August“, azi Naţional Arena, a fost de asemenea construit pentru Festivalul Tineretului din 1953. De asemenea, ca şi la Casa Scînteii, accentul s-a pus pe munca puţin calificată, dar abundentă, în detrimentul tehnologiei. Stadionul era, de fapt, o enormă excavaţie, în vreme ce tribunele erau taluzurile cu pămîntul excavat. Din acest motiv, stadionul avea şi un soi de microclimat propriu. Amplasat de asemenea într-un parc aflat dincolo de limita istorică a Bucureştilor interbelici, stadionul era un loc de manifestare a maselor largi populare (cum le descria limbajul de lemn al vremii) prin intermediul pasiunii pentru sport, în special pentru fotbal.

Destalinizarea

În fine, există un corpus de edificii în Bucureşti care au fost proiectate în perioada stalinistă şi după gustul estetico-ideologic al acesteia, dar au fost construite propriu-zis după moartea lui Stalin şi, mai ales, după discursul lui Hrușciov din 1954, cel destinat industriei de construcţii şi arhitecţilor, în care arhitectura realismului socialist era dezavuată. Prin urmare, în acest interval scurt de timp, arhitectura este presată să se epureze, la propriu şi la figurat. În Bucureşti, avem cîteva astfel de exemple, unde proiectul diferă semnificativ de clădirea construită. Blocul Romarta Copiilor (azi BRD), vizavi de Casa Armatei (intersecţia Calea Victoriei cu Bd. Elisabeta) este un astfel de exemplu. Proiectul stalinist a fost publicat în revista Arhitectura. Blocul construit este, însă, ridicat în maniera în care, după 1954, arhitectul est-german Hensellmann a continuat proiectarea la Stalin-Allee pe porţiunea către Alexanderplatz, numită Karl-Marx-Allee. Aici, la ieşirea din stalinism, s-a pus problema opţiunii pentru mai multe feluri de modernism şi pentru mai multe feluri de referinţe locale, dar, mai ales după 1958-1960, naţionale.

Iată, pe scurt, istoria şi descrierea stalinismului arhitectural bucureştean. Într-o excursie lejeră de o jumătate de zi, o puteţi vedea cu ochii proprii: deşi sînt edificii deloc neglijabile ca scară, modul abil în care au fost plasate în oraş, precedate de spaţii mari de detentă, le diminuează impactul. Acum, arhitectura în sine pare liniştită, dar îndărătul timpului în care a fost edificată se ascunde perioada, probabil, cea mai neagră a totalitarismelor din această ţară.

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, București. Cea mai recentă carte publicată: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.

Foto: wikimedia commons