Cine era, cine (mai) este arhitectul?

Publicat în Dilema Veche nr. 453 din 18-24 octombrie 2012
Cine era, cine (mai) este arhitectul? jpeg

Mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arché-tekton-ul era şi singurul capabil să propună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime – de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă) întregului edificiu. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi pînă cînd, treptat ridicîndu-se, se vădeşte şi celorlalţi (deţinători, altminteri, ai unor secrete ale meşteşugului fiecăruia care îi face de neevitat în sectorul lor de expertiză), casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arche-tekton-ului – în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei – să controleze viitorul. Casa este o predicţie realizată, iar arhitectul – un prezicător care, în plus, are la îndemînă toate mijloacele de a şi provoca viitorul pe care l-a invocat. Arhitectul este cel care actualizează potenţialul în care, deocamdată, aşteptînd inaugurarea, se află – localizată, incompletă – casa „lui“. Inutil să mai amintesc, prin proiectarea algoritmică, acest atribut proiectiv îi este luat arhitectului, care nu mai poate anticipa finalul, pentru că noţiunea însăşi de obiect final este suspendată: procesul tutelator nu ne mai oferă decît studii de etapă, potenţiale obiecte depinzînd, în morfologia lor, de criterii de performanţă în funcţie de care procesul se opreşte din iteraţia sa fără scară. Acelaşi proces poate produce o cutie de chibrituri sau un ambalaj pentru galaxii, în funcţie de criteriul impus; în sine, el e lipsit de scară şi cele două obiecte rezultate nu vor semănă unul cu celălalt!

Încă un lucru, pesemne important, pe care studiul tectonicii ni-l spune, legat de originea arhitecturii: legătura dintre dulgherie şi arhitectură, pe care etimologia cuvîntului tectonike o invocă, din umbrele preistorice. Ca în curăţarea luminişurilor în vederea aşezării unei tabere sau a unei forme ceva mai permanente de localitate (vezi tema la Heidegger), dulgheria reprezintă o tradiţie originară a arhitecturii, care se află depusă în chiar inima acesteia. Din cît putem deduce din Biblie, nu doar Sf. Iosif, ci chiar Iisus însuşi va fi fost dulgher, cel puţin pînă la vîrsta de 30 de ani, cînd a început propăvăduirea.

În Transilvania, Horea era dulgher şi constructor de biserici de lemn, prin urmare un iniţiat în tainele a ceea ce astăzi numim masonerie operativă. În acelaşi sens, al tradiţiei dulghereşti a arhitecturii, se înscrie şi păstrarea cu obstinaţie a formelor arhitecturii de lemn în arhitectura mai tîrzie şi mai elevată, de piatră, a templelor greceşti antice: chiar dacă au rămas fără altă funcţie decît cea decorativă (şi, cel puţin pentru constructori, simbolică, a propriei tradiţii de breaslă), semnele lemnului trecut în piatră subzistă, aşa cum în Sfînta Sfintelor din templul lui Solomon a fost depus chivotul cu tablele legii. Dar şi reciproca era la dispoziţie celor precum Horea: circulaţia modelelor arhitecturii de zid spre cea de lemn, în cazul arhitecturii religioase – din Finlanda pînă puţin peste Carpaţi, în Vîlcea, pe axul nord-sudic al Europei este un fapt, în care dulgheria reabsoarbe în caracterul ei originar dezvoltări ale arhitecturii de zid (bolta, semicalote şi cupole, turlele multiple ale goticului central-european).

Tradiţia nu există decît ca proces viu. Resuscitarea unei tradiţii în moarte clinică sau mumificarea unei tradiţii se cheamă istori(ci)sm şi consecinţa lui este muzeificarea. Muzeificarea poate salva artefacte aparţinînd unei tradiţii, dar nu poate, singură, reactiva tradiţia însăşi. Sîntem martorii unui asemenea proces în patrie: deşi tradiţia rurală e moartă, muzica zisă populară abundă; deşi nimic din societatea care le-a creat nu mai subzistă decît în teatrul lui Caragiale, arhitectura eclectică, de sfîrşit de secol XIX, cea pentru edificarea căreia s-au dărîmat mănăstiri şi lăcaşuri de cult în centrul Capitalei, dar şi incinte de hanuri – adică exact felul de-a fi fondator al acestui loc de popas comercial pe drumul Stambulului – este celebrată şi păstrată la (mai) mare cinste.

Postmodernismul ne-a oferit asemenea exemple de istoricism, de la ideile Prinţului Charles din A Vision of Britain la arhitecţi apropiaţi acestuia (fraţii Krier), la Michael Graves sau Robert AM Stern. Or, tradiţia este afirmativă. Ea menţine deschis, prezent şi în tensiune ecartul dintre atunci şi acum. Tradiţia nu colapsează într-un trecut copiat care este opus prezentului. Tradiţia propune valori (garantate de trasmisiune) prezentului, nu i le opune acestuia.

Desigur, după modernitatea, atît de (aparent?) antitradiţională, au apărut din nou discuţii cu privire la tradiţie. Unii (precum, la noi, Ioan Andreescu, în Tradiţii spirituale în arhitectura modernă) descoperă că modernitatea a fost o formă de repoziţionare a Tradiţiei arhitecturale uitate, sub forma, şocantă, a unei noutăţi orbitoare. Alţii, precum cei implicaţi în făurirea unei catedrale patriarhale, cred că a proiecta ceva care arată vechi e sinonim cu o proiectare tradiţională. Parţial, găsim înţelegeri mai slabe ale tradiţiei în concepte mai noi, precum cel de genealogie (Foucault), paradigmă (Kuhn), critical conventionalism (Anderson). Păstrînd proporţiile cuvenite, şi eu am încercat să propun, chiar în paginile acestei reviste, conceptul de retrofuturism, ca definind o poziţie plauzibilă în raport cu tradiţia arhitectului de astăzi.

Nici unul dintre aceste concepte nu este, însă, fără rest superpozabil celui, mult mai – cum să spun? – tradiţional, de tradiţie. Drept dovadă stă chiar interesul generaţiilor contemporane, care sînt sătule de istori(ci)sm şi de calpe invocări ale unor tradiţii care, vai!, nu mai sînt (paradoxal, din cauza naţional-comunismului, care tocmai că inventa genealogii străvechi şi cel puţin discutabile poporului romîn), dar care, în acelaşi timp, îşi doresc să fie înfiate de (i.e. îşi asumă) o tradiţie ceva mai stabilă ca alternativă la cinismul amoral şi deşirat al prezentului.

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.

Foto: L. Muntean

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.