Arhitectura memoriei (II)

Datorită multiculturalismului, precum şi a coexistenţei postcomuniste (de pildă, în ţările baltice sau în ţările foste colonii europene, din Africa sau America Latină) de grupuri care partajează memorii controversate asupra unor date istorice, locuri sau evenimente, apare din ce în ce mai multă arhitectură a memoriei care se adresează acestei probleme. Ea poate fi cu greu negociată la nivelul sensului. Căci ce este arhitectura franceză în Senegal, decît o arhitectură colonială, deci o ţintă a decolonizării? Cum poţi explica faptul că ea aparţine patrimoniului local, în eleganţa art deco-ului de anii ’20 şi ’30, sau a modernismului de inspiraţie corbusieriană de anii ’50? Evident, întrucît este trimisă instantaneu în categoria memoriei controversate, ea devine ţintă a demolărilor. Poate că acest concept, al memoriei controversate, explică şi o fracţiune din dezinteresul pentru monumentele de la noi, aparţinînd unor grupuri şi clase sociale diferite de cele din care fac parte, îndeobşte, cei ce privesc inert soarta monumentelor. Asta, deşi unii proprietari sau descendenţi ai celor ale căror nume le poartă încă felurite clădiri retrocedate, au ales să se debaraseze de ele, la scurt timp după retrocedare: memorii controversate, nu-i aşa?

Mai recent, apar şi la noi asemenea interpretări diferite – dacă nu opuse – asupra comunismului, asupra personajelor sau moştenirii acestuia, precum şi, evident, asupra vestigiilor acestuia. Discuţia masivă, incendiară şi pe un ton înalt, despre un Muzeu al comunismului – imposibil de rezumat aici –, pornită de la o propunere a dlui Teodor Baconschi, a ţinut loc de acţiune, după cum se întîmplase deja, nu cu mulţi ani în urmă, cînd Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) a ţinut afişul dezbaterii publice din pricina amplasării sale într-o aripă a Casei Republicii (Poporului)/Palatul Parlamentului.

În acelaşi timp cu procesele de schimbare la faţă a arhitecturii memoriei (mecanisme edificate de comemorare colectivă), reconstruirea unor edificii demolate deliberat în diferite perioade istorice ţine de o atitudine asemănătoare cu privire la arhitectură ca purtător de memorie colectivă (de grup etnic, social, religios, politic): reconstrucţia catedralei Iisus Mîntuitorul, demolată în 1930 din ordinul lui Stalin pentru a face loc Palatului Sovietelor; demolarea Palatului Republicii din Berlinul de Est şi reconstruirea, foarte controversată, a unui fost castel preexistent pe acel loc; reconstrucţia, amînată, dacă nu complet evacuată ca temă a discursului public, a unor biserici şi mănăstiri din Bucureşti care au fost demolate în timpul regimului comunist; eliminarea sau strămutarea statuilor sau a însemnelor ocupaţiei sovietice (statui ale soldatului sovietic eliberator, tancuri, inscripţii) din ţările foste comuniste, mai ales din cele baltice, cu consecinţele de rigoare din partea fostei puteri de ocupaţie sau a moştenitoarei acesteia, Rusia.

Bătăliile simbolice care încă se dau sînt o dovadă suplimentară asupra alianţei dintre aceste clădiri, locuri sau obiecte ale memoriei, cu pretenţii estetice şi atribuţii de propagandă monumentală. Asemenea bătălii simbolice au loc şi în Africa, unde am fost martorul demolărilor clădirilor de patrimoniu din perioada colonială, sub cuvînt că, aparţinînd colonizatorului, sînt de natură să tezaurizeze, cumva, amintirea acestuia şi, deci, să împiedice decolonizarea simbolică a spaţiului urban. Bătălia dusă de Fundaţia pentru patrimoniu coordonată de doamna Wade, soţia fostului preşedinte al Senegalului, Abdulaye Wade, a fost exemplară, dar cred că este, în durata medie, una pierdută: nu rareori, discursul emancipator, împotriva monumentelor şi a memoriei franceze, nu este decît o prost mascată lăcomie imobiliară.

Primul dintre procesele enunţate se referea la mutarea, în timp, a diferitelor memoriale către centrele oraşelor şi către spaţiile publice ale acestora. Această deplasare este paralelă cu un proces de internalizare a traumelor comemorate de către grupuri din ce în ce mai ample, care exced sfera victimelor. Poate cel mai vizibil este acest proces chiar în România, unde, deşi un Memorial al Holocaustului există din 2008, gafa recentă a unui parlamentar, purtător de cuvînt al PSD, cu privire la negarea pogromului de la Iaşi, a atras atenţia discursului public, făcîndu-se observaţia că oraşul Iaşi nu are menţionat nicăieri, măcar sub formă de inscripţie în diferitele locuri unde s-a petrecut tragedia, necum să mai fie vorba de un memorial. Exemplar în acest sens este textul doamnei Mungiu-Pippidi „O făclie de Paşti“ (în ciuda unor – minore – detalii eronate în descrierea Memorialului Holocaustului de la Bucureşti), tocmai pentru că surprinde magnitudinea ignoranţei noastre colective în materie de holocaust local şi întîrzierea (deliberată) cu care este el marcat vizibil în conştiinţa publică şi în spaţiul public de la noi.

Convers, dar la fel de sugestiv, pentru că accelerat la scara a cincisprezece ani, procesul de marcare a locurilor traumatice ale terorii din perioada comunismului a început cu gesturi aşa-zicînd site-specifice (identificarea şi marcarea gropilor comune) şi abia ulterior a început să preia fostele închisori (Memorialul de la Sighetu Marmaţiei este exemplar în acest efort memorialistic; la Piteşti există deja un monument, după cum există şi vizavi de Opera Maghiară, la Cluj; mai recent, IICCMER a organizat (2011) un concurs de arhitectură pentru a atrage atenţia asupra stării în care se află închisoarea de la Rîmnicu Sărat, de asemenea un loc exemplar de detenţie a elitei politice (aici, ţărăniste), urmînd ca, într-un viitor nedesluşit, să îşi ocupe şi un loc binemeritat în centrul Capitalei.

În schimb, memorializarea Revoluţiei din 1989 a fost, cumva, să spunem aşa, favorizată din start, pentru că ea, ca toate revoluţiile, a vizat centrii de putere ai Capitalei şi Municipiilor, deci s-a poziţionat geografic deja în centru (Piaţa Palatului Regal/Revoluţiei, Televiziunea; respectiv pieţele civice şi, în ele, sediile judeţene ale PCR, azi Prefecturi). Cu toate acestea, şi aici a existat o evoluţie conceptuală, chiar dacă nu neapărat şi una estetică, de la mormintele-cenotafuri iniţiale, din intersecţia de la Piaţa Universităţii şi graffiti-urile pe rondo-ul de beton la Piaţa Romană (resturile soclului unde urma să se amplaseze o statuie în 1989, o machetă chiar stătuse în giratoriu pentru o vreme), pînă la memorialul lui 1989 ridicat în 2004, ca ultim gest estetic al preşedintelui Iliescu.

La o altă scară şi cu alt efect estetic, lucrurile se petrec analog în ceea ce priveşte memorializarea atentatelor teroriste de la WTC New York, sau gara Atocha de la Madrid. Aici, recent, s-au inaugurat memoriale cu o arhitectură impresionantă şi care, ambele, nu fac mai deloc trimitere la recuzita simbolică religioasă, ci mai mult la o simbolică general-umană: tema absenţei turnurilor la NY şi, respectiv, spaţiul de reculegere gol, ca un loc psihic, sumbru luminat, la Madrid. O simplă căutare pe Internet vă va produce şi fotografiile necesare înţelegerii celor spuse aici.

Un exemplu standard, însă, îl reprezintă expansiunea, de la lagărele de concentrare şi exterminare naziste, a semnelor comemorative, a monumentelor şi memorialelor la aproape toate localităţile importante din Germania (şi, ulterior, Europa şi SUA, nemaivorbind despre Israel, cu al său excepţional ansamblu memorial Yad Vashem, din Ierusalim). Această omniprezenţă – căreia i s-au adăugat, din 2008, şi Bucureştii, cu o lucrare memorială demnă de toată lauda, a sculptorului Peter Jacobi, contribuie la punerea în deschis, publică şi universală, a temei care a generat-o. Exact acest lucru îl subliniază şi îndemnul de la intrarea în Muzeul Holocaustului de la Washington, DC: „De fiecare dată cînd vezi în jurul tău injustiţie, ură şi genocid, gîndeşte-te la ce ai văzut aici!“. 

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.