Arhitectura: aveți puțintică răbdare!

Publicat în Dilema Veche nr. 942 din 28 aprilie – 4 mai 2022
Arhitectura: aveți puțintică răbdare! jpeg

Arhitectura poartă cu/în sine germenele timpului trecut. Nu doar că ea reprezintă o redistribuire în spaţiu – după reguli străvechi şi, adeseori, preexistente discursului care le înscenează – a unei materii a cărei vîrstă se confundă adeseori cu facerea lumii; dar, mai mult încă, descriem această lentă, transindividuală preocupare a tuturora (în facere sau, mai cu seamă, în utilizare) cu vorbe de asemenea vechi. Jargonul arhitectonic este punere în operă, la fel ca realitatea pe care o descrie, a odinioarei. Încă o dată: limbajul conceperii, articulării şi utilizării de spaţii are – precum o poate dovedi traducătorul preocupat de etimologiile cuvintelor – descendenţe rapid identificabile, în descendenţe fără cusur, pînă în limbile „prime”. Arhitectura este arhaizantă de două ori, de la început: a) prin natură şi b) prin limba care o surprinde pe aceasta. Să ne explicăm:

a) Argumentul naturii duce către un posibil impas, dacă nu am şti cît de imprevizibil este trecutul. Ca să putem căuta prima casă, ori arhitectura primă, trebuie să definim, în acelaşi timp cu investigarea, originea fenomenului astfel definit. Literatura uriaşă despre origini – de la cea din tratatele de la Vitruvius la Le Corbusier cel puţin – este atît de acut prezentă în spaţiul teoriei arhitecturii şi filosofiei spaţiului în anii din urmă. Iată de ce, probabil, merită să sistematizăm rapid, pentru a putea înainta, perspectivele propuse astăzi pe cele cîteva categorii de origini „identificate”, repetăm, de la Vitruvius şi pînă acum.

b) Arché – principiul, originarul şi străvechimea sînt surprinse în chiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica – un termen pe care, din raţiuni pe care le voi explica de îndată, îl prefer celui ajuns la noi prin mediere franceză – este aşadar felul, verificat în timp, scris cu esenţe tari, în care agregăm unităţi elementare de materie (blocuri de piatră, cărămizi) sau subansambluri pre-articulate între ele. Și pe acestea toate le federăm împrejurul unui proiect aflat la un nivel superior de complexitate (întregul). Astfel încît fiecare dintre aceste niveluri de articulare, ca şi întregul, dau seama – dinamic şi expresiv – de tensiunile multiple generate şi compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) şi ai gravitaţiei (către pămînt).

Corolar: mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arhitekton-ul era şi singurul capabil să pro-pună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime –, de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă), întreg edificiul. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi pînă cînd, treptat ridicîndu-se, se vădeşte şi celorlalţi zidari, casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arhitekton-ului – în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei – să controleze viitorul.

Arhitectura ca amînare

În „durata lungă”, atît în sensul propriu, cît şi în cel conceptual al sintagmei, care este asociată în mod tradiţional arhitecturii, se regăsesc înfrăţiţi deopotrivă ctitor, arhitect şi constructor în expedierea unei capsule a timpului către viitor. La rigoare, nu eternitatea o caută cei ce zidesc arhitectura, ci, prin ea ca vehicul, lentoarea fastuoasă a descompunerii; deliberată, o amînare a entropiei şi bobul de zăbavă – jucăuş, în fond – de dinaintea inexorabilităţii acesteia. Arhitectura, transumană în sensul „timpului de înjumătăţire” propriu – care se măsoară în generaţii succesive, nu în vieţi individuale – este un teatru al memoriei. În această ipostază generică, ea este în acelaşi timp mausoleică, adică o frazare perpetuă pe tema monument-mormîntului (observau Loos, contemplînd mormîntul din pădure, dar și Baudrillard, cînd clama că toată arhitectura are ceva de mormînt în ea) şi monumentală (o spunea Hegel) prin tocmai caracterul „tectonic” (în sensul analogiei cu mişcările plăcilor tectonice) al mişcărilor pe care le face în timp. Arhitectura este un condensator de timp înainte şi în timpul facerii – cu cît mai mult, cu atît mai bine – pe care îl înapoiază apoi comunităţii în durata ei lungă.

Există însă şi atitudini incurabil melancolice, care par că nu îşi asumă firescul relaţiei cu timpul arhitectural. Ca şi timpul vieţii, acesta presupune facere şi des-facere în cele din care casa a fost alcătuită. Cum te poţi împotrivi lui? Iată cîteva „soluţii” – cu toatele inevitabil vitrege şi, se înţelege, de fapt simple paleative.

Prima soluție este un mod al retardării: este vorba despre utopia regresiei temporale. Spre pildă, înainte de a se fi construit ditai mall-ul peste ea, un distins arhitect bucureştean propunea nu doar refacerea obiectului fizic al bisericii Văcăreşti aşa cum a fost el la data demolării (ceea ce, pînă la un punct şi strict dintr-o perspectivă paseistă, poate fi înţeles); mai mult însă, domnia-sa dorea refacerea mînăstirii cu materialele şi tehnicile de construcţie ale vremii (dar, vai, în absenţa meşterilor „originari”/originali). Or, la data demolării, mînăstirea se afla la sfîrşitul unui lung proces de restaurare după cutremurul din 1977. Prin urmare, refacerea acelui moment nu ne-ar fi redat vreun stadiu auroral, un moment „neprihănit” al respectivei zidiri, ci, dimpotrivă, unul el însuşi re-făcut.

Ne amintim că aceasta fu şi perspectiva celor ce au restaurat mînăstirile nord-moldovene în anii ’60. Bisericile au fost întoarse într-un stadiu „original”, dar precar documentat, în proces răzîndu-se stadiile ulterioare întemeierilor ştefaniene sau răreşeşti. Aceste stadii – unde mai pui că întîmplate mai toate sub stăpînirea sau, oricum, sub influenţa stilistică a austriecilor – vor fi „alterat”, au crezut restauratorii plini de elan patriotic, ctitoriile „pure” ale „noastre”. O simplă comparaţie între Neamţul dinainte şi cel de după restaurare ne înspăimîntă astăzi, dar l-ar fi făcut mîndru pe Viollet Le Duc, cel care ne-a lăsat proiectul unei „ideale” catedrale gotice, mai gotice decît nereuşitele originale medievale.

A doua soluție este „capsula temporală”. Arhitectural vorbind, ai fi în stare să trimiţi mesaje în viitor. Cum? Construind acele obiecte care, supravieţuind unui interval de timp mai lung decît cel necesar descompunerii „obişnuite” a unei case, să devină abia atunci fie a) o ruină frumoasă şi înalt grăitoare despre civilizaţia care le-a edificat sau b) de-a dreptul contemporane cu viitorul, pentru că atemporale.

Am parcurs, cîndva, la Muzeul de Artă Modernă de la Roma, o expoziţie a unui arhitect care îşi expunea cărţile de epocă (anii ’50 şi ’60) din care reieşea că este o chestiune de ani (ar fi trebuit să se petreacă pînă în anul 2000) pînă cînd vom dormi cu capul în jos navigînd prin cosmos sau pînă cînd vom paşte cirezi mutante pe Marte, fiştecare locuind în igluul său geodezic cu aer necondiţionat. Pe pămînt va fi fost încă şi mai bine: oraşele fi-vor sferice şi, nemaifiind localităţi, se vor plimba printre nori (credea pe atunci Buckminster Fuller); se vor ridica oricum de la sol, privind de sus la ruinele în descompunere ale vechilor noastre aşezări (Yona Friedman). Arhitectura modernă este meşteră în acest demers. O privim şi acum, aşa cum era ea la începuturile sale, şi observăm că maşinile, oamenii din preajma ei s-au stins de mult, dar felul în care înfruntă încă timpul este unul straniu, ca şi cînd în mod deliberat nu ar lua cunoştinţă de existenţa lui. Arhitectura modernă a crezut că, renunţînd la decoraţie, a descoperit elixirul tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte.

Or, nu a fost să fie aşa. Acea expoziţie romană dovedea un lucru: nici acest final al istoriei arhitecturii, dat atunci drept sigur şi perpetuu, nu a durat mai mult decît altele. Lucrurile sînt atît de rămase în urmă, încît nici cenuşa trupurilor celor ce visează azi locuire în cosmos nu vor părăsi spaţiul gravitaţiei acesteia ubicue decît cu preţul unor teribile – şi prohibitive – eforturi financiare...

Dar „teoria valorii ruinelor” a lui Speer este neîntrecută încă în a fi cea mai explicită metodă de a înfrunta timpul – pe mîna lui. Desenînd o perspectivă pentru Zeppelinfeld în felul în care ar fi acesta văzut de poporul german de peste un mileniu, Speer a avut viziunea monumentelor Reich-ului distruse de timp; chiar şi aşa, ele trebuiau să fie grandioase. Acceptînd ca inevitabilă degradarea substanţei zidite, ştiind că şi edificiile sale vor trebui să iasă din existenţă, Speer spera că, prin folosirea unor materiale nobile, ceva din splendoare va mai supravieţui deodată cu acest material, spre a da seamă posterităţii de autorii arhitecturii şi de semnificaţia ei perenă. O civilizaţie mare lasă ruine impresionante, precum vedem cercetînd Roma încă de la gravurile lui Piranesi încoace. Hitler a văzut în această teorie a valorii ruinelor o „logică luminoasă” şi a cerut de îndată ca toate acele edificii ridicate sub directa sa supraveghere să fie concepute din această perspectivă milenaristă.

Poate că şi ei observaseră unul din tîlcurile cele mai de seamă ale textului biblic, care dă seama despre relaţia dintre om şi zidire pe care fenomenologii au observat-o cam în aceeaşi vreme. Nu doar că ele sînt de-o fiinţă, dar şi mor împreună. Dar, mai mult decît atît, ne spune Biblia, pedeapsa cea mai cumplită împotriva unei fiinţe (individuale sau colective) nu este deplină cîtă vreme nu i-ai distrus şi zidirile (casa, templul, palatele, cetatea). Și acum unii pedepsesc teroriştii dărîmîndu-le şi casele, pentru ştergerea cu totul a urmelor acelora. Și, chiar acum, alții… „denazifică” popoare dărîmîndu-le edificiile și blocurile de locuințe.

Prin urmare, întîrzierea îi este concrescută arhitecturii, ca dor al originii. Sau ca retardare tehnologică, la noi. Sau ca o carență a culturii profesionale în domeniu. Sau ca o absență a experimentului și cercetării avansate, a dorului de înnoire, de experiment. Și cînd a experimentat, precum avangarda, a descoperit, de fapt, tot străvechimea, arhaicitatea, adică alte începuturi decît cele greco-romane...

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte a sa: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.