Arhitectura: aveți puțintică răbdare!
Arhitectura poartă cu/în sine germenele timpului trecut. Nu doar că ea reprezintă o redistribuire în spaţiu – după reguli străvechi şi, adeseori, preexistente discursului care le înscenează – a unei materii a cărei vîrstă se confundă adeseori cu facerea lumii; dar, mai mult încă, descriem această lentă, transindividuală preocupare a tuturora (în facere sau, mai cu seamă, în utilizare) cu vorbe de asemenea vechi. Jargonul arhitectonic este punere în operă, la fel ca realitatea pe care o descrie, a odinioarei. Încă o dată: limbajul conceperii, articulării şi utilizării de spaţii are – precum o poate dovedi traducătorul preocupat de etimologiile cuvintelor – descendenţe rapid identificabile, în descendenţe fără cusur, pînă în limbile „prime”. Arhitectura este arhaizantă de două ori, de la început: a) prin natură şi b) prin limba care o surprinde pe aceasta. Să ne explicăm:
a) Argumentul naturii duce către un posibil impas, dacă nu am şti cît de imprevizibil este trecutul. Ca să putem căuta prima casă, ori arhitectura primă, trebuie să definim, în acelaşi timp cu investigarea, originea fenomenului astfel definit. Literatura uriaşă despre origini – de la cea din tratatele de la Vitruvius la Le Corbusier cel puţin – este atît de acut prezentă în spaţiul teoriei arhitecturii şi filosofiei spaţiului în anii din urmă. Iată de ce, probabil, merită să sistematizăm rapid, pentru a putea înainta, perspectivele propuse astăzi pe cele cîteva categorii de origini „identificate”, repetăm, de la Vitruvius şi pînă acum.
b) Arché – principiul, originarul şi străvechimea sînt surprinse în chiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica – un termen pe care, din raţiuni pe care le voi explica de îndată, îl prefer celui ajuns la noi prin mediere franceză – este aşadar felul, verificat în timp, scris cu esenţe tari, în care agregăm unităţi elementare de materie (blocuri de piatră, cărămizi) sau subansambluri pre-articulate între ele. Și pe acestea toate le federăm împrejurul unui proiect aflat la un nivel superior de complexitate (întregul). Astfel încît fiecare dintre aceste niveluri de articulare, ca şi întregul, dau seama – dinamic şi expresiv – de tensiunile multiple generate şi compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) şi ai gravitaţiei (către pămînt).
Corolar: mai mult decît senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă pînă la capăt această operaţiune, arhitekton-ul era şi singurul capabil să pro-pună – în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime –, de la bun început şi pînă la sfîrşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă), întreg edificiul. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi pînă cînd, treptat ridicîndu-se, se vădeşte şi celorlalţi zidari, casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arhitekton-ului – în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei – să controleze viitorul.
Arhitectura ca amînare
În „durata lungă”, atît în sensul propriu, cît şi în cel conceptual al sintagmei, care este asociată în mod tradiţional arhitecturii, se regăsesc înfrăţiţi deopotrivă ctitor, arhitect şi constructor în expedierea unei capsule a timpului către viitor. La rigoare, nu eternitatea o caută cei ce zidesc arhitectura, ci, prin ea ca vehicul, lentoarea fastuoasă a descompunerii; deliberată, o amînare a entropiei şi bobul de zăbavă – jucăuş, în fond – de dinaintea inexorabilităţii acesteia. Arhitectura, transumană în sensul „timpului de înjumătăţire” propriu – care se măsoară în generaţii succesive, nu în vieţi individuale – este un teatru al memoriei. În această ipostază generică, ea este în acelaşi timp mausoleică, adică o frazare perpetuă pe tema monument-mormîntului (observau Loos, contemplînd mormîntul din pădure, dar și Baudrillard, cînd clama că toată arhitectura are ceva de mormînt în ea) şi monumentală (o spunea Hegel) prin tocmai caracterul „tectonic” (în sensul analogiei cu mişcările plăcilor tectonice) al mişcărilor pe care le face în timp. Arhitectura este un condensator de timp înainte şi în timpul facerii – cu cît mai mult, cu atît mai bine – pe care îl înapoiază apoi comunităţii în durata ei lungă.
Există însă şi atitudini incurabil melancolice, care par că nu îşi asumă firescul relaţiei cu timpul arhitectural. Ca şi timpul vieţii, acesta presupune facere şi des-facere în cele din care casa a fost alcătuită. Cum te poţi împotrivi lui? Iată cîteva „soluţii” – cu toatele inevitabil vitrege şi, se înţelege, de fapt simple paleative.
Prima soluție este un mod al retardării: este vorba despre utopia regresiei temporale. Spre pildă, înainte de a se fi construit ditai mall-ul peste ea, un distins arhitect bucureştean propunea nu doar refacerea obiectului fizic al bisericii Văcăreşti aşa cum a fost el la data demolării (ceea ce, pînă la un punct şi strict dintr-o perspectivă paseistă, poate fi înţeles); mai mult însă, domnia-sa dorea refacerea mînăstirii cu materialele şi tehnicile de construcţie ale vremii (dar, vai, în absenţa meşterilor „originari”/originali). Or, la data demolării, mînăstirea se afla la sfîrşitul unui lung proces de restaurare după cutremurul din 1977. Prin urmare, refacerea acelui moment nu ne-ar fi redat vreun stadiu auroral, un moment „neprihănit” al respectivei zidiri, ci, dimpotrivă, unul el însuşi re-făcut.
Ne amintim că aceasta fu şi perspectiva celor ce au restaurat mînăstirile nord-moldovene în anii ’60. Bisericile au fost întoarse într-un stadiu „original”, dar precar documentat, în proces răzîndu-se stadiile ulterioare întemeierilor ştefaniene sau răreşeşti. Aceste stadii – unde mai pui că întîmplate mai toate sub stăpînirea sau, oricum, sub influenţa stilistică a austriecilor – vor fi „alterat”, au crezut restauratorii plini de elan patriotic, ctitoriile „pure” ale „noastre”. O simplă comparaţie între Neamţul dinainte şi cel de după restaurare ne înspăimîntă astăzi, dar l-ar fi făcut mîndru pe Viollet Le Duc, cel care ne-a lăsat proiectul unei „ideale” catedrale gotice, mai gotice decît nereuşitele originale medievale.
A doua soluție este „capsula temporală”. Arhitectural vorbind, ai fi în stare să trimiţi mesaje în viitor. Cum? Construind acele obiecte care, supravieţuind unui interval de timp mai lung decît cel necesar descompunerii „obişnuite” a unei case, să devină abia atunci fie a) o ruină frumoasă şi înalt grăitoare despre civilizaţia care le-a edificat sau b) de-a dreptul contemporane cu viitorul, pentru că atemporale.
Am parcurs, cîndva, la Muzeul de Artă Modernă de la Roma, o expoziţie a unui arhitect care îşi expunea cărţile de epocă (anii ’50 şi ’60) din care reieşea că este o chestiune de ani (ar fi trebuit să se petreacă pînă în anul 2000) pînă cînd vom dormi cu capul în jos navigînd prin cosmos sau pînă cînd vom paşte cirezi mutante pe Marte, fiştecare locuind în igluul său geodezic cu aer necondiţionat. Pe pămînt va fi fost încă şi mai bine: oraşele fi-vor sferice şi, nemaifiind localităţi, se vor plimba printre nori (credea pe atunci Buckminster Fuller); se vor ridica oricum de la sol, privind de sus la ruinele în descompunere ale vechilor noastre aşezări (Yona Friedman). Arhitectura modernă este meşteră în acest demers. O privim şi acum, aşa cum era ea la începuturile sale, şi observăm că maşinile, oamenii din preajma ei s-au stins de mult, dar felul în care înfruntă încă timpul este unul straniu, ca şi cînd în mod deliberat nu ar lua cunoştinţă de existenţa lui. Arhitectura modernă a crezut că, renunţînd la decoraţie, a descoperit elixirul tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte.
Or, nu a fost să fie aşa. Acea expoziţie romană dovedea un lucru: nici acest final al istoriei arhitecturii, dat atunci drept sigur şi perpetuu, nu a durat mai mult decît altele. Lucrurile sînt atît de rămase în urmă, încît nici cenuşa trupurilor celor ce visează azi locuire în cosmos nu vor părăsi spaţiul gravitaţiei acesteia ubicue decît cu preţul unor teribile – şi prohibitive – eforturi financiare...
Dar „teoria valorii ruinelor” a lui Speer este neîntrecută încă în a fi cea mai explicită metodă de a înfrunta timpul – pe mîna lui. Desenînd o perspectivă pentru Zeppelinfeld în felul în care ar fi acesta văzut de poporul german de peste un mileniu, Speer a avut viziunea monumentelor Reich-ului distruse de timp; chiar şi aşa, ele trebuiau să fie grandioase. Acceptînd ca inevitabilă degradarea substanţei zidite, ştiind că şi edificiile sale vor trebui să iasă din existenţă, Speer spera că, prin folosirea unor materiale nobile, ceva din splendoare va mai supravieţui deodată cu acest material, spre a da seamă posterităţii de autorii arhitecturii şi de semnificaţia ei perenă. O civilizaţie mare lasă ruine impresionante, precum vedem cercetînd Roma încă de la gravurile lui Piranesi încoace. Hitler a văzut în această teorie a valorii ruinelor o „logică luminoasă” şi a cerut de îndată ca toate acele edificii ridicate sub directa sa supraveghere să fie concepute din această perspectivă milenaristă.
Poate că şi ei observaseră unul din tîlcurile cele mai de seamă ale textului biblic, care dă seama despre relaţia dintre om şi zidire pe care fenomenologii au observat-o cam în aceeaşi vreme. Nu doar că ele sînt de-o fiinţă, dar şi mor împreună. Dar, mai mult decît atît, ne spune Biblia, pedeapsa cea mai cumplită împotriva unei fiinţe (individuale sau colective) nu este deplină cîtă vreme nu i-ai distrus şi zidirile (casa, templul, palatele, cetatea). Și acum unii pedepsesc teroriştii dărîmîndu-le şi casele, pentru ştergerea cu totul a urmelor acelora. Și, chiar acum, alții… „denazifică” popoare dărîmîndu-le edificiile și blocurile de locuințe.
Prin urmare, întîrzierea îi este concrescută arhitecturii, ca dor al originii. Sau ca retardare tehnologică, la noi. Sau ca o carență a culturii profesionale în domeniu. Sau ca o absență a experimentului și cercetării avansate, a dorului de înnoire, de experiment. Și cînd a experimentat, precum avangarda, a descoperit, de fapt, tot străvechimea, arhaicitatea, adică alte începuturi decît cele greco-romane...
Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte a sa: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.