Bucureştii: un viitor cu geometrie variabilă

Publicat în Dilema Veche nr. 376 din 28 aprilie - 4 mai 2011
Bucureştii: un viitor cu geometrie variabilă jpeg

Ne plîngem adeseori că Bucureştii nu au un caracter pronunţat, care să poată fi definit ca atare, cuantificat şi, deci, continuat în arhitectura nouă? Un caracter difuz, incert sau cu un anumit grad de virtualitate, de increat, poate fi însă autonomizat şi accentuat printr-o clădire care îi flatează datul natural. Putem invoca aici chiar exemplul oferit de Kenneth Frampton în textul său despre „regionalismul critic“ din 1982: un deal poate fi proiectat în două feluri: într-un fel prost, cînd dealul este nivelat (vezi Dealul Arsenalului) şi pe el se construiesc case indiferente la relaţia cu situl; şi într-un fel bun, cînd situl ondulat, dimpotrivă, este flatat în datele sale naturale, construindu-se pe el în terasă. Dacă trebuie neapărat construit un turn, atunci bine pentru el şi pentru contextul său urban este ca turnul să fie amplasat pe o înălţime, nu într-o vale, astfel încît să fie perceput în sens ascendent, iar nu invers.

Ce presupune  introducerea ordinii?

Desigur, există o mulţime de locuri în Bucureşti care îndeplinesc atributele de mai sus, care toate trebuie însă reunite sub umbrela unui atribut care le subîntinde pe toate: coerenţa. Vom rememora, însă, faptul că majoritatea comentatorilor asupra oraşului vorbesc, la nivelul organismului urban, despre discontinuitate, fragmentaritate, eclectism. Bucureştii sînt un palimpsest. Ceea ce observăm ca fiind trăsături definitorii ale oraşului nu sînt cu necesitate atribute dezirabile ale acestuia aşa cum trebuie el configurat mai departe. Cu alte cuvinte, sînt mai rare exemplele de locuri al căror caracter trebuie păstrat şi intensificat (Bulevardul Magheru, consistent şi coerent în structura sa de modernitate pre- şi post-belică practic continuă ca înălţime şi, lucru rar pentru Bucureşti, chiar şi ca expresie) decît acele locuri al căror caracter trebuie completat cu ceea ce îi lipseşte sau chiar schimbat de-a dreptul.

Magheru este un exemplu tipic de zonă al cărei caracter s-a constituit prin înlocuirea violentă a celui anterior, aşa cum s-a petrecut şi cu zona Lipscani-Calea Victoriei, unde oraşul eclectic a dislocuit tîrgul medieval fără rest. Or, dacă acest caracter există acum, trebuie încetate sofismele de genul „caracterul Bucureştilor constă în agresarea periodică a diferitelor straturi care se succed violent“. Nu se poate face cu seriozitate afirmaţia că oraşul este un teren de bătălie şi că acesta este un atribut dezirabil al oraşului viitor. De la materiale la stil şi de la aspectul tectonic la relaţia cu lumina locului, Magheru reprezintă un loc consistent şi coerent, care trebuie conservat ca atare şi unde intervenţiile punctuale trebuie cu necesitate să respecte trăsăturile deja agregate ale acestui loc: nivel de înălţime, front la stradă continuu, expresie reţinută, consistenţă materială apreciabilă (predominanţa zidului plin în detrimentul golului de sticlă, a opacului în detrimentul transparenţei). Locul comun al Bucureştilor-oraş-de-calcane trebuie de asemenea demontat.

Pereţii orbi care ne privesc de pretutindeni sînt semnul unei politici de urbane eronate: sub dezideratul unei continuităţi de front viitoare, clădirile reale care se ridică sînt private de una, adeseori două faţade, care devin cel mult suport de reclamă, dar sînt cu siguranţă un element de urîţire a imaginii oraşului. De regulă, clădirea de alături nu mai este demolată şi înlocuită niciodată cu una pe măsura celei dintîi, preluînd astfel „reverenţa“ pe care i-au făcut-o edilii şi, mai în silă, clientul şi arhitectul. Aşa se face că rămîne peretele orb, ca semn al unui mod de a privi oraşul inadecvat adevăratei sale capacităţi de a edifica continuu. Soluţia? O politică de avizări realistă, în care să se permită clădirii, care se înalţă acum, să atingă plenitudinea relaţiei sale urbane, lăsînd pe seama clădirii viitoare, dacă şi cînd va fi ea edificată, să rezolve la timpul respectiv chestiunile adecvării sale la contextul existent atunci.

Discontinuitatea, fragmentarismul, eclectismul – aşadar incoerenţa urbană – reprezintă cu certitudine „caracterul“ unui traseu de felul Căii Victoriei. Întrebarea următoare este însă aceea dacă e de dorit ca acest „caracter“ să fie pozitivat şi, deci, continuat (cu construcţii de înălţime variabilă, eclectice/ambigue ca stil) sau dacă nu cumva el trebuie compensat în ceea ce îi lipseşte: continuitate, omogenitate, coerenţă. Amplasarea de accente verticale destabilizează şi mai mult un astfel de context; ea flatează exact acel caracter al locului (i.e. incoerenţa) pe care nu e de dorit să îl accentuăm. Putem face referire la acel tip de diversitate bună, proprie unui cartier de tipul celui din jurul parcurilor Filipescu sau Ioanid, diversitate care, în mod paradoxal oarecum, se constituie în caracter al zonelor respective. Dar, chiar şi în aceste condiţii, coerenţa (caracter rezidenţial de standard ridicat, regim de înălţime şi tratament al lotului, relaţia cu strada şi cu vecinătăţile, prezenţa spaţiului verde) este esenţială, iar diferenţa este redusă la tratamentul stilistic al faţadelor. 
Cu alte cuvinte, ne aflăm dinaintea unui alt tip de diversitate decît în cazul Căii Victoriei. Calea Victoriei este terenul de înfruntare al diferitelor straturi ale oraşului, care par să se deteste reciproc şi, de aceea, din vreme în vreme unul dintre ele este victimizat pentru ca altul să îl înlocuiască. Carnagiul care se petrece atunci cînd noul ia locul vechiului nu adaugă nimic relevant contextului urban, ci îl fracturează şi mai mult, făcîndu-l şi mai ilizibil, tot mai greu de suturat la loc. Dacă diversitatea nu este subordonată unei teme comune, integratoare, caracterul nu poate „lua loc“ pe sit. Nu are vreme să o facă. Incoerenţa nu este o calitate nicăieri în organismul urban. Violenţa grefelor şi a implanturilor nu dă răgaz şi nici temei pentru configurarea unei identităţi a acestei zone atît de celebrate a Bucureştilor. Celebritate care nu se susţine şi trebuie cu grăbire corectată. Or, dacă ambele tipuri citate mai sus de a diferenţia clădirile sînt caracteristice Bucureştilor, pare evident, din perspectivă fenomenologică dar şi din bun-simţ, că diversitatea minimă a zonelor rezidenţiale amintite este de preferat şi de păstrat, în vreme ce discontinuitatea majoră a Căii Victoriei este disfuncţională pentru oraş şi trebuie corectată.

Este, în cele din urmă, o chestiune de „manipulare“ de valori. În nici o cultură atributele care nu derivă cu necesitate din înţelesul clasic al simetriei (ordine, echilibru, ierarhie) nu sînt pozitivate. Într-un ţesut urban, diversitatea este necesară, dar incoerenţa este de evitat.

Bucureştii  ca federaţie de straturi

În ce fel pot fi prezente simultan straturile succesive de istorie ale unui sit în carnea casei celei noi? Această întrebare trebuie să ne-o punem cu seriozitate dacă dorim să nu fim invadaţi mai departe de subproducţia kitsch a arhitecţilor neatenţi nici la trăsăturile imanente ale sitului, cum ne recomandă fenomenologii, nici la istoria sa, aşa cum propun deconstructiviştii. De asemenea, este o întrebare-cheie dacă dorim să conferim o identitate oraşului, alta decît aceea de oraş sistematic distrus şi luat de la capăt. Probabil că, în loc de a turna beton peste vestigiile vechilor hanuri bucureştene, ar trebui să medităm la ideea unor edificii introvertite, cel puţin pentru zona centrului, cu curţi interioare/atriumuri pe toată înălţimea, către care să se orienteze întreaga viaţă a casei, chiar dacă morfologic o vom racorda pe aceasta din urmă la tipul de expresivitate vestică. Condiţia esenţială ar fi însă aceea ca atriumul să fie spaţiu public cel puţin la nivelul străzii şi, probabil, al mezaninului. Aceasta poate fi impusă drept condiţie pentru oricine doreşte să proiecteze în zona centrală şi trebuie stipulată în tema de concurs public pentru asemenea edificii.

Hanurile Bucureştilor, pe care avansul eclectismului francez le-a suprimat, pot reveni astfel la o nouă viaţă, sub forma galeriilor comerciale acoperite, a pasajelor străbătînd Centrul Istoric revitalizat, a atriumurilor la clădirile individuale şi a curţilor în profunzimea edificiilor, de felul celor pe care le găsim la clădirile interbelice de pe Calea Victoriei. Aici există aceste spaţii semiprivate, salvate din vînzoleala străzii, prin care treci cu necesitate mai înainte de a intra în holul clădirii propriu-zise. La Regia Monopolurilor lui Duiliu Marcu, acesta elogia în cartea sa de proiecte din 1940 exact o atare curte interioară, pentru uzul amploiaţilor. În centrul Bucureştilor există o suită de clădiri „gemene“, flancînd intrarea într-o curte interioară, a ansamblului respectiv; indiferent dacă expresia lor este neoromânească, neo-maură sau modernistă, aceste ansambluri articulate în jurul unui spaţiu semiprivat împărtăşesc o aceeaşi perspectivă asupra relaţiei public-privat, care nu trebuie privită în termeni de excludere mutuală, ci, dimpotrivă, în sensul unei parcurgeri graduale, mai puţin traumatizante. Probabil că această înţelepciune nu ar trebui pierdută, cu tot aerul oriental al tipologiei (sau, dacă ne amintim de cvartale, împotriva asocierii lor cu stalinismul).

Subsolurile cu bolţi din centru pot fi regăsite ca tipologie şi folosite pentru restaurante, baruri, cluburi. Materialele naturale – piatră, lemn – pot intra în dialoguri şi contraste fertile cu cele high-tech (metal şi sticlă), aşa cum se întîmplă de altfel în operele marilor arhitecţi (Aalto, Siza, Wright, Ando, H. Fathi, Herzog & De Meuron etc.) Sticla, atît de prezentă în arhitectura contemporană, poate fi folosită şi în modul propus de oraşul de tîrgoveţi – geamlîcul – cu o expresie adusă la zi, aşa cum de pildă a fost el folosit în cazul noului sediu BCR sector 6, din Ghencea (arh. Dorin Ştefan, DS Studio). Înnoirea nu trebuie să însemne preluarea mimetică a tipologiilor şi a tehnologiilor de regulă epuizate expresiv în Vest. Nu trebuie cu necesitate să repetăm erorile arhitecturii modernismului ortodox, cum îl numea Robert Venturi, ci putem găsi întemeieri pentru o arhitectură proprie Capitalei, în care actualitatea să fie ecoul ipostazelor trecute ale locului, iar acesta din urmă să piloteze din infratext actul de proiectare. Metodele noi de investigare a arhitecturii şi urbanismului oferă această deschidere alternativă către şansa de a fi contemporani fără a alunga în proces trăsăturile – multe, puţine cîte sînt – care particularizează acest oraş.  

Augustin Ioan este arhitect şi profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Concubine plimbate în turism sexual. Cele mai mari preţuri erau la Suceava
Un oraş din nordul Bucovinei a ajuns paradis pentru proxeneţi şi prostituate datorită tarifelor mari care sunt practicate în această zonă.
image
Românii, la fel de „atenţi” cu mediul ca francezii în urmă cu 30 de ani. Cum se comportă acum cei din Vestul Europei
Acum 30 de ani, francezii aruncau chiştoacele pe plajă, PET-urile în ape şi se comportau exact ca românii în anul 2022. Între timp, lucrurile s-au schimbat radical în Franţa
image
Mărturiile şoferiţei care a omorât patru muncitori la Iaşi. Femeia spune că n-a fost acolo, ci se uita la desene animate
O echipă a firmei Citadin din subordinea Primăriei Iaşi se afla la o lucrare, într-o noapte de iunie, când a fost spulberată de maşina condusă de o femeie în stare de ebrietate. Patru oameni au murit, iar patru au fost răniţi.

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.