Torcello. Acasă (1)

Nu e tocmai uşor de ajuns pe insula Torcello. De la Fondamente Nuove, din Veneţia, schimbi trei vaporetto: spre Murano, spre Burano şi, abia de acolo, treci apa la Torcello. Are aerul unui pelerinaj. Şi pe drept cuvînt, căci, rămase în picioare, din ceea ce fusese după epoca justiniană o metropolă, sînt doar două lăcaşuri de cult: Santa Fosca şi Catedrala Santa Maria Assunta, edificată începînd cu secolul al VII-lea. Santa Fosca e contemporană cu San Marco din Veneţia şi a fost gîndită ca martirium pentru ansamblul sacru format din baptisteriul-cu-bazilică de alături. Astfel, arhitectura dădea seamă despre triada naştere (creştină, prin botez în baptisteriu aflat primul pe axa est-vest a ansamblului), viaţă (de aici şi de apoi, prin catedrala-bazilică, unde naosul şi altarul, clar marcate deja, după episodul iconoclast, dau seama despre cele două feluri, tragem nădejde, ale vieţii noastre) şi, respectiv, moarte (în speţă, moartea martirică şi cea părelnică, a sfinţilor prezenţi prin sfintele moaşte, la Santa Fosca).  

Triada spaţială înseamnă şi o diversitate tipologică. Baptisteriul din ax este cilindric în plan, pentru ca locul propriu-zis al scufundării în apă, din centru, să fie anturat de opt coloane, pentru că opt e număr hristic, iar octogonul negociază şi în naos între pătratul lumii acesteia şi cercul (spaţial: cupola) cerurilor, de deasupra, prin intermediul triunghiurilor sferice, patru, cu evangheliştii. Bazilica are o prispă, dispusă de-a stînga şi de-a dreapta baptisteriului, pe unde intră în lăcaşul de cult cei deja botezaţi. În rest, este o bazilică obişnuită, dintre cele din care am uitat să mai facem, deşi avem, în Dobrogea, o tradiţie îndelungată şi glorioasă în acest sens.  Al treilea element spaţial al ansamblului este o capelă cruciformă, o interpretare creatoare a tipului de cruce greacă înscrisă, constantinopolitan: Santa Fosca. De afară, predomină cupola, ridicată peste porticul – cum altfel – octogonal. Din interior, însă, observăm că laturii estice, cu altarul, i s-a lungit semnificativ braţul crucii, ca şi cînd altarul ar tinde către răsărit mai mult decît corpul bisericii însuşi. Dictată, probabil, din necesităţi de cult, această modificare a tipului de cruce greacă înscrisă, cum este el cunoscut (aşadar cu braţele crucii egale, căci înscrise într-un cerc), ne pune pe gînduri. Cu cîteva secole înainte de edificarea acestui mic lăcaş de cult, Sf. Maxim Mărturisitorul, în a sa Mystagogia, ne spunea două lucruri care pe un arhitect de biserici îl siderează, sper, şi azi: 1) Fiecare spaţiu al bisericii, înaintînd spre est, este cer pentru cel dinaintea lui; 2) Naosul este hieration-în potenţă (hieration, locul sfînt, era numele de-atunci al altarului încă nedespărţit, prin iconostas, de restul bisericii), în vreme ce hieration-ul este naos-în-act. Prin urmare, naosul tinde deopotrivă spre estul mistic (în sus) şi spre estul geografic, în vreme ce altarul a ajuns deja.  

Or, la Santa Fosca lucrurile par că se petrec exact invers... 

În fine, dar deloc mai puţin important, ansamblul de pe Torcello mai conţine, dincolo de altarul bazilicii, la care voi reveni, şi o celebră campanilla. Atît din Veneţia, cît şi de pe aeroport, cînd soseşti pe Marco Polo şi porneşti cu vaporetto spre destinaţie, campanilla uriaşă domină orizontul, la fel cum o face şi campanilla din miezul Pieţei San Marco. Ele două, ca şi multe altele, par să compenseze orizontalitatea peisajului lagunar, vegheat totuşi, spre nord, de profilul cretat al Alpilor din apropiere. Legat de această campanilla, am două mici poveşti să vă spun. Prima se referă la turnul propus pentru Palatul Patriarhal din Bucureşti de arh. George Simotta, în 1936, pe care, în 2002, la concursul naţional pentru Catedrala Patriarhală Sf. Andrei/Înălţarea Domnului, l-am fi văzut drept clopotniţă, zicînd noi că este nu doar o recuperare vestigială a unui trecut, fie şi virtual, al acestui proiect. O vreme, ne-am bătut capul ce voia să spună, însă, Simotta cu acest turn care era, evident, o replică dată turnurilor venete de secol VI-VII? Apoi ne-am dat seama că este vorba despre celebrarea, după moda retoricii identitare interbelice, a singurului moment istoric în care Bizanţul creştin, apoi ortodox şi Italia (latină şi, deci, post-romană) au mai făcut parte din aceeaşi entitate statală. După Justinian, încă o vreme, ca şi românii anilor aceia interbelici, gîndea probabil arhitectul aromân, a fi de religie răsăriteană şi de ginte latină nu era semnul unei scindări identitare. A doua povestioară are tot resorturi identitar-arhitecturale. Cunoaşteţi, probabil, Centrul Civic de la Satu Mare. Inaugurat de Ceauşescu în 1987, era ultimul de felul său făcut înainte de cel mai important dintre toate, cel de la Bucureşti, cu Casa Republicii/Poporului în moţ. Era, de asemenea, ultima mare lucrare a arhitectului Nicolae („Gipsy“) Porumbescu, fondatorul şcolii de arhitectură de la Iaşi şi, alături de Joja, teoretician al naţionalismului arhitectural al perioadei ceauşiste. Un arhitect meseriaş în primele lucrări şi flamboaiant spre final, ca aici, la Satu Mare. Chertări false, în beton, simboluri dace, trace, iliace sau ce-or mai fi ele pe casa de cultură a sindicatelor, dar şi o judeţeană de partid erectă, cu un balcon al apariţiilor/ tribună pentru Ceauşescu cu alese încrustături, plonjată în mulţime, ca aceea a lui Mussolini de la Palatul Fasciilor, propus la Roma. Într-un interviu consemnat de presa vremii, arhitectul justifica această verticală de pe Someş proclamînd, mîndru, dreptul poporului român nu la coloane, ca Lunacearski, ci la campanilele pe care nu le-am construit în Evul Mediu, cînd trebuia adică, fiind noi ocupaţi să ţinem păgînimea departe de Europa; ăsta ar fi fost primul motiv al erecţiei judeţene de partid, iar al doilea, ne spunea autorul, este necesitatea de a construi pe Someş, la graniţă, structuri care să se vadă de dincolo (citeşte: Ungaria)... O, tempora, o mores! – vorba lui conu Iancu Caragiale. Dar, cum promiteam, cu voia revistei, ne vom întoarce la Torcello.

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.