Cîteva note asupra tradiţiilor şi a Tradiţiei
Tradiţia este o federaţie de naraţiuni cu diferite grade de generalitate şi complexitate (grand narratives, dar şi petits histoires) semnificative pentru un grup (familie, comunitate), care se transmit(e) din generaţie în generaţie. Aceste naraţiuni pot privi facerea (poiesis şi techné, dar şi mituri ale genezei omului şi a zeilor), dar şi lumea (inclusiv în sens heideggerian). Astfel, tradiţia explică locul şi rolul fiinţei – individuale şi colective – într-un prezent care pare, altfel, complet lipsit de sens.
Cîţiva termeni, pe care deliberat îi voi indica cu numele lor antice, controlează orice tradiţie. În primul rînd, în arhitectură, tradiţia pare să fie constituită din trei ample naraţiuni semnificative: topos, typos şi techné. Prima descrie o ştiinţă a identificării locului şi a pregătirii acestuia în vederea construirii. A doua priveşte opţiunea pentru unul sau altul dintre tipurile consacrate de clădire (best practices) şi, în fine, a treia priveşte opţiunea pentru un mod, considerat optim, de a transpune pe acel sit acea actualizare a tipului. Le găsim la toţi cei vechi şi, în ciuda termenilor utilizaţi, nu voi trimite la grecii antici şi nici la Heidegger sau Norber-Schulz. Avem o aceeaşi structurare şi într-un vechi tratat indian. Un excelent şi foarte detaliat comentariu asupra lui a făcut Jose Jacob în capitolul „Opening the Eye: «Seeing» as «Knowing» in Vastu Sastra (Indian Architectural Theory) according to the Treatise Manasara“ (în A. Perez-Gomez & S. Parcell – editor, Chora Five-Intervals in the Philosophy of Architecture, Montréal: McGill Queen’s University Press, 2007). Toate ritualizate şi presupuse ca revelate, operaţiunile sînt următoarele: a) identificarea sitului; b) trasarea axelor semnificative ale viitorului edificiu pe sit, orientarea acestuia cum am spune; c) fundarea şi zidirea propriu-zise; d) împodobirea şi, în fine, ceremonialul ultim, echivalentul consacrării, presupune aducerea statuii în camera sacră destinată ei şi operaţiunea de deschidere a ochiului, care înseamnă incizia în ochii statuii a acelei mici scobituri, care face ca ochiul mort, de piatră, să învie şi statuia să pară prezentă şi alertă. Această deschidere a ochiului zeesc este precum cheia de arc/boltă/cupolă într-un lăcaş de cult creştin: evenimentul culminant, scopul pentru care toate celelalte ceremonii şi acţiuni edificatorii sînt performate.
Atribute ale tradiţiei
Arché. Tradiţia este (stră)veche şi tocmai în aceasta constă autoritatea ei. Originea, vechimea şi întemeierea ei sînt adeseori securizate de o întemeiere nepămînteană, sacră. Apelul la (arhe)tipuri (Este interesantă declaraţia, oarecum de retractare, pe care a făcut-o Eliade în Proba labirintului, cu privire la ce înţelegea prin arhetip: aparent, este vorba tot despre modele exemplare consacrate prin transmisiune, iar nu despre o origine epifanică a acestora), la modele exemplare, la best practices, în orice tradiţie cu o vechime suficientă trimite la o rădăcină nelumească. În prezent, tocmai înţelepciunea celui mai vechi dintre deţinătorii tradiţiei garantează integr(al)itatea ei. Există o înţelegere nu întotdeauna explicit formulată (sau nu deschis), că tradiţiile sînt informate capilar, din profunzime, de o Tradiţie primordială. În funcţie de literatura citită sau de gradul de iniţiere, există descrieri mai mult sau mai puţin credibile ale fundamentelor unei asemenea esenţe a tuturor tradiţiilor, care le precede în timp pe toate, fără a înceta să subziste, ca o arhe-scriitură, în toate fragmentele ei actuale.
Valor. Din vechimea şi din transmiterea ei (presupus) neschimbată, sau cel puţin nealterată în esenţă, decurge pe cale de consecinţă şi valoarea tradiţiei. Cu alte cuvinte, vechimea şi conformitatea la tradiţie, co-prezente, garantează calitatea – pentru grupul ataşat respectivei tradiţii – ritualului, textului sau artefactului respectiv. În acest sens, participarea la forma veche, tradiţională este o formă de flatare a precedentelor, iar inovaţia însemnează o cît mai bună adecvare a circumstanţelor noi la sensul tradiţional. Valoarea nu decurge din diferire, de regulă radicală, aşa cum credem, încă, deşi modernitatea ne-a părăsit, ci din împărtăşire de la ceea ce a fost deja verificat ca fiind bun.
Post-factum. Tradiţia este observată în existenţa şi devenirea ei. Ea nu poate fi anticipată şi nu poate fi predicată/proiectată. De unde şi eşecul grotesc în scară şi delir decorativ al celor mai multe dintre întrupările aşa-zisei ideologii arhitecturale a specificului naţional din anii de după 1967, cînd semnalul a fost dat prin Casa de Cultură a sindicatelor de la Suceava (arh. N. Porumbescu) şi pînă în 1987 (cînd s-a inaugurat ansamblul aceluiaşi autor, de la Satu Mare).
Id/Alter. Tradiţia conferă identitate grupului, asigură adeziunea, coeziunea şi conformitatea la/în grup prin ataşamentul la o tradiţie. Tradiţia poate fi adoptată, mă pot rataşa (cu un termen guenonian) unei tradiţii în care nu m-am născut, care nu mi-a fost dată în virtutea apartenenţei la grupul respectiv. Mă pot converti la altă religie, pot adopta valorile civice ale altei culturi urbane, pot schimba maniera de lucru în care am fost educat de un maestru. Nu rareori, convertiţii sînt mai tradiţionalişti decît cei ce sînt nativi în tradiţia respectivă, fie dintr-o genuină priză la aceasta, fie din dorinţa de a dovedi grupului că rataşarea este reuşită şi că eu, celălaltul, le-am devenit identic.
(Re)itero. Repetiţia cu regulă de iteraţie este regula centrală a oricărei tradiţii, care este, astfel, un proces ciclic, dar asemănător mai degrabă atractorilor stranii decît cercului. Există un miez central vestigial, care poate fi constituit dintr-un număr de mituri, de legende, de mari naraţiuni sau de petits histoires, de reguli transmise iniţiatic şi/sau prin intermediul tratatelor (în arhitectură, de pildă), împrejurul căruia gravitează, pe traiectorii diferite, toate celelalte componente, noi sau vechi, care se adaugă în timp prin interaţiile succesive; acestea aduc în prezent trecutul (sau, mai exact, reprezentări contemporane ale acestuia)
Tradiţia are geometrie variabilă. Din norul de naraţiuni semnificative care agregă o tradiţie, unele capătă, în timp, valenţe noi, în vreme ce alte valenţe se pierd în timp. Tradiţia este, astfel, într-un perpetuu proces de (re)configurare şi, într-o oarecare măsură, din acest proces de re(con)figurare face parte şi o doză de invenţie, de noutate, care poate fi adăugată à rebours ca simulacru al principiului sau al istoriei înseşi de devenire.
Pars pro toto. Fiecare dintre părţile şi articulaţiile unei tradiţii dau seama în chip fractalic despre imaginea întregului, i.e. a lumii comunităţii imerse în respectiva tradiţie, pe care o împărtăşesc membrii respectivei comunităţi. Tradiţia construieşte comunităţi, întărindu-le pe cele existente, dar poate şi inventa un sentiment de apartenenţă. Exemplul la îndemînă este celebrarea de către arhitecţi a arhitecturii vernaculare rurale, de la care au căutat să se revendice (de la neoromânesc la C-tin Joja, Nicolae Goga, Nicolae Gipsy Porumbescu, aceştia din urmă adoptînd chiar polemic o tradiţie, cea rurală, care dispărea, dispare încă, chiar sub ochii celor care o adulau). Un exemplu contemporan vine din experienţa Fundaţiei HAR la Capul Dolojman/Jurilofca: în vreme ce artiştii şi arhitecţii căutau să deprindă construirea locuinţei din pămînt, acoperită cu stuf, sătenii parcurgeau un proces invers, de rurbanizare, cimentîndu-şi casele de pămînt sau ridicîndu-le pe cele noi din BCA şi acoperindu-le cu azbociment. Asemenea exemple sînt explicate în parte de distincţia făcută de Peter Collins între a fi imers într-o tradiţie (ca peştele în apă: tradiţia nu se obiectivează dinaintea utilizatorului, ci îi este dată) şi a opta pentru o tradiţie, prin diferite procedee (migraţie, convertire, asumare deliberată şi conştientă).
Precauţii şi avertismente
Tradiţia nu există decît ca proces viu. Resuscitarea unei tradiţii în moarte clinică sau mumificarea unei tradiţii se cheamă istori(ci)sm, şi consecinţa lui este muzeificarea. Muzeificarea poate salva artefacte aparţinînd unei tradiţii, dar nu poate, singură, reactiva tradiţia însăşi. Postmodernismul ne-a oferit asemenea exemple de istoricism, de la ideile Prinţului Charles din A Vision of Britain la arhitecţi apropiaţi acestuia (fraţii Krier), la Michael Graves sau Robert AM Stern. Tradiţia este afirmativă. Ea menţine deschis, prezent şi în tensiune ecartul dintre atunci şi acum. Tradiţia nu colapsează într-un trecut copiat care este opus prezentului. Tradiţia propune valori (garantate de trasmisiune) prezentului, nu i le opune acestuia.
Desigur, după modernitatea atît de (aparent?) anti-tradiţională, au apărut din nou discuţii cu privire la tradiţie (Ioan Andreescu, Tradiţii spirituale în arhitectura modernă, Bucureşti, Paideia, 2001). Parţial, găsim înţelegeri soft ale tradiţiei în concepte precum cel de genealogie (Foucault), paradigmă (Kuhn), critical conventionalism (Anderson). Nici unul nu este, însă, complet superpozabil celui mult mai – cum să spun? – tradiţional, de tradiţie. Drept dovadă stă chiar interesul generaţiilor contemporane, care sînt sătule de istori(ci)sm şi de calpe invocări ale unor tradiţii care, vai!, nu mai sînt (paradoxal, din cauza naţional-comunismului, care tocmai că inventa genealogii străvechi şi cel puţin discutabile poporului român), dar care, în acelaşi timp, îşi doresc să fie înfiate de (i.e. îşi asumă) o tradiţie ceva mai stabilă ca alternativă la cinismul amoral şi deşirat al prezentului.
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: D.H. Popa
