Biserica Sfîntului Mormînt
Am văzut din nou Biserica Sfîntului Mormînt, chiar înainte de Crăciunul lui 2010, într-o companie selectă de participanţi la un colocviu despre avangarda din România, organizat de Center for the Study of Romanian Jewry de la Hebrew University din Ierusalim şi ICR Tel Aviv. Am fost acolo, la „staţia terminus“ a pelerinajelor creştine, de mai multe ori. Prima dată, în 2006, conduşi de Diţa şi Sorel Goshen. A doua oară cu Ido şi Osita Leshem, care ne-au şi prezentat unuia dintre personajele esenţiale ale locului, poliţistul arab creştin Saliba, şef, pe-atunci, al postului de poliţie de la Biserica Sfîntului Mormînt. A treia oară, doar eu şi soţia. A patra oară, acum, în 2010, cînd am condus eu, pe bîjbîite mai mult, grupul care vedea Ierusalimul istoric pentru prima oară. Prin urmare, cele ce urmează sînt impresii articulate, sau, mai precis spus, confederate împrejurul temei comune – Biserica Sfîntului Mormînt. În juxtapunere, în coprezenţă, timpi şi locuri diferite pot descrie mai bine acest topos, care nu este doar o clădire, nu dă seama doar despre un singur timp istoric şi, mai cu seamă, nu aparţine nici uneia dintre (prea) multele denominaţii creştine care îl îngrijesc. Nu fără conflicte, greu de aplanat (spunea poliţistul, scrofulos la datorie: spre pildă, o scară de lemn a rămas proptită la înălţime chiar deasupra intrării, asta pentru că, după efectuarea unei reparaţii, custozii locului nu au putut decide în grija cărei denominaţii creştine cade acea bucată de faţadă şi, deci, cine are permisiunea de a se duce să înlăture scara).
Strat peste strat, străpunse, din vreme în vreme, de roca „nudă“ a Golgotei, trăiesc întreolaltă locul prezumat al înhumării adamice, peste care cel al răstignirii; alături, cel al depunerii după pogărîrea de pe cruce şi, în profunzimea spaţiului interior, sub o cupolă înflăcărată, cel al – temporarei – înhumări cristice. Peste, lîngă, împrejurul tuturor acestor destinaţii ale adorării pelerinilor, se află altare. Dedesubt, există niveluri anterioare cu spaţii de rugăciune pe cîte feluri de creştinism sînt (da, au şi copţii altarul lor tangent Sfîntului Mormînt). Acestei succesiuni rapide pe orizontală şi verticală de evenimente absolute ale creştinismului le poţi cu greu face faţă altfel decît sub spectrul acelei sintagme paradoxale: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.
Iată de ce: primul şoc al Ierusalimului, pînă de a ajunge la Sfîntul Mormînt, dacă îl parcurgi cumsecade, de la Muntele Măslinilor pe Poarta Leilor, pe Via Dolorosa, pînă la ultimele staţii, care se petrec chiar în interiorul bisericii despre care vorbesc aici, este unul absolut. El se petrece sub spectrul trecerii violente de la text la teritoriu, de la destinaţia surprinsă, vag, în cuvîntul biblic, la imediateţea aproape insuportabilă a lui „aici“! Tot ceea ce ştiam despre Ierusalimul din textul vetero- şi nou-testamentar a căpătat brusc chip, geografie, edificare. Evacuat a fost tot imaginarul simbolic pe care îl îngăduie textul, orice „direcţie de fugă“ din realitatea denotativă pe care o incumbă prezenţa la locul (prezumat) al faptelor. „Aici“ a fost Iisus prins. „Aici“ a fost judecat şi condamnat (de fapt, locul este, „în realitate“, mult mai jos ca altitudine, dată fiind sedimentarea, între timp, a ruinelor fortăreţei Antonia), peste „locul real“ al primelor două staţii. „Aici“ s-a născut Fecioara Maria. „Aici“ i-a întins Veronica ştergarul. Şi, în fine, test ultim al credinţei dinaintea insuportabilei veridicităţi topologice, „aici“ a fost înmormîntat Adam, în acest Munte al Căpăţînii. Şi, de la acest reper care este coprezent în toate icoanele cruciforme care încununează iconostasurile ortodoxe, ridici ochii şi dai de „aici“, unde a fost crucificat Iisus. Cred că experienţa acestei „aterizări“ dure în realitatea topo-arhitecturală a Ierusalimului este un test dificil pentru credincios. Fără să fiu o victimă a „sindromului Ierusalimului“, recunosc că am fost de fiecare dată intrigat de acest contact violent, dureros cel puţin vizual, pe care trebuie să ţi-l apropriezi pentru a putea continua experienţa oraşului sfînt.
Cît priveşte lăcaşul propriu-zis, ceea ce şochează la prima vedere, dincolo de conţinutul său exemplar, este tocmai lipsa lui de exemplaritate. Mi s-a părut, ca şi experienţa însăşi, o colecţie „jazzistică“ de solouri convocate împrejurul Golgotei şi a simbolicii acesteia, călcînd pe muchia dintre moarte şi viaţă. Există locuri, mai degrabă decît o arhitectură integratoare. Există straturi, prin străvezimea reciprocă a cărora se întrevăd evenimentele celebrate ciclic şi în perpetuitate. Poţi coborî la subsoluri, unde eşti, cumva, mai aproape de momentul cînd Golgota era doar o colină de piatră în afara zidurilor de-atunci ale cetăţii. Peste acele altare simple (şi nevizitate, ar trebui să adaug) se ridică? este excavată? micuţa biserică bizantină datorată gesturilor clarificatoare ale Împărătătesei mamă, Sf. Elena. După ea, descoperirea „aici“ a crucii vindecătoare şi, prin ea, a Sfîntului Mormînt dă o adresă precisă celor două evenimente fondatoare ale creştinismului. Atîta doar că micuţa bazilică este, în ansamblul de acum, excentrică, un biet satelit subteran al spaţiilor colosale unde se strîng mulţimile. Pe mine, unul, exerciţiile pe tema crucii, făcute de pietrarii care au zidit pe Golgota, din piatra Golgotei, această capelă mignonă şi minoră, comparativ cu cupolele giganteşti de deasupra, m-au marcat. Erau, evident, la început şi nu se fixaseră reprezentări canonice. Puteau imagina forme noi, solicitate de forţa daltei şi de rezistenţa pietrei. Unele sînt „cuneiforme“. Altele par romane. Distingi şi crucea Sf. Andrei. Pietrarii se jucau: aceste exerciţii ale lor, repetate cu miile, nu aveau să fie văzute. Asta pentru că, peste aceste exerciţii copilăreşti parcă, urmau să vină straturile de tencuială care să susţină fresca, iar inscripţiile nu aveau alt rol, strict vorbind, decît acela de a asigura rugozitatea pietrei şi, deci, aderenţa tencuielii. Fresca a dispărut prima, cu minuscule excepţii. A dispărut şi tencuiala. Ce a rămas sînt crucile, repetate la infinit, de dedesubt de tot, din subtext.
Articolul cel mai căutat în acest loc este uleiul de candelă care să fi ars fie la Sfîntul Mormînt, fie la Golgota, fie, „măcar“, deasupra pietrei pe care ar fi fost depus Iisus, cel coborît de pe cruce. Cerere mare, deci multe candele. Chiar şi-aşa, intervine corupţia. Recunosc spăşit: cu Saliba în frunte, am „tăiat“ coada, ne-am sfinţit cele cîteva cumpărături simbolice direct „la sursă“ şi, în plus, am vizitat o cameră secretă şi inaccesibilă publicului, care conţinea relicvarii cu moaşte pentru care, acum o mie de ani, s-ar fi pornit o cruciadă, atît de multe şi de preţioase puteau fi, potrivit explicaţiilor gazdelor noastre.
În ordinea logicii simbolice, locul este, evident, supraîncărcat. Momentul maximal este, fără îndoială, cel al Paştilor, cînd apare fenomenul de combustie spontană care aprinde lumînările în interiorul Sfîntului Mormînt. Acest secret, Saliba, care face parte dintre cei ce îl cercetează pe arhiepiscopul care săvîrşeşte ritualul aprinderii, ca să nu aibă asupra sa surse de foc ordinare, nu ni l-a dezvăluit.
Cum ieşi din acest ansamblu multiplu de evenimente, semnificaţii, locuri sacre şi niveluri sub- şi supraterane, în dreapta, există o coloană crăpată, chiar lîngă tocul uşii. Ei bine, această fisură, care nu a distrus-o, a transformat coloana într-un echivalent al Zidului Plîngerii: în ea, credincioşii introduc hîrtii cu pomelnice şi rugăciuni. Mi-am adus aminte, văzînd gesturile pioase ale celor ce depuneau aceste bileţele împăturite pios, de gluma tandră a prietenului nostru, Sorel Goshen, despre Ierusalim: oriunde altundeva, rugăciunea către Dumnezeu este o convorbire internaţională. La Ierusalim, ea este o convorbire locală...
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
