Experiment în orizontul tradiţiei
Puţină istorie
Cînd l-am cunoscut mai îndeaproape pe Radu Teacă, prin intermediul mentorului nostru comun, profesorul Cezar Radu, era la începutul anilor ’90, amîndoi tinere cadre didactice (eu, o ţandără mai tînăr, eram preparator); el lucra la un proiect de catedrală ortodoxă pentru Oradea. Încă nu ieşise cu totul de sub umbrela profesorului său de atelier, Zoltan Takacs, şi lucrul acesta, ca şi influenţa lui Mario Botta sau Richard Meier (pe care, mulţi ani mai tîrziu, l-am plimbat amîndoi prin Bucureşti), se străvedeau. În afară de eleganţa şi buna proporţionare a ansamblului, erau şi lucruri teologic discutabile, precum desprinderea altarului de corpul bisericii, de care nu-l lega decît o schiţă de iconostas. Or, iconostasul nu despică spaţiul bisericii, despărţindu-l în două; dimpotrivă, îl uneşte într-o relaţie pe care Sf. Maxim Mărturisitorul a explicat-o atît de sofisticat la vremea scrierii cărţii sale Mystagogia, încît şi astăzi pare impenetrabilă: hyeration (numele de-atunci al altarului) este naos în act, în vreme ce naosul este hyeration în potenţă. Dar nu atît de impenetrabilă încît să nu înţelegem că sînt de o fiinţă, parte a aceluiaşi trup.
Apoi eu am plecat din ţară pentru cîţiva ani, la Oxford, şi, apoi, la Cincinnati (unde sînt şi acum, cînd scriu aceste rînduri) şi, cînd m-am întors, Radu crescuse mare, proiectînd o biserică de mici dimensiuni, în care toate ingredientele bune erau de găsit: ochi şi ichtios, barcă navigînd pe cer şi locaş de cult ortodox, fără îndoială. Radu reuşise, nu într-o catedrală, ci într-o capelă, să dea răspunsul său: un veştmînt nou unui program bimilenar. Pe dinăuntru, nu era nimic altceva decît un spaţiu tripartit, cu exedre, cu tot ce e de găsit în orice locaş de cult ortodox cuviincios. Pe dinafară, însă, biserica se-mpodobea cu straie contemporane. Pe post de clopotniţă, o nouă referinţă xenofilă: e de la Mănăstirea La Tourette (în definitiv, Radu este şi un fan Le Corbusier, căruia el şi alţi cîţiva colegi i-au făcut o expoziţie extrem de cuprinzătoare şi de sofisticat prezentată cînd erau încă studenţi, la finele anilor ’80)? E de la bisericile aceluiaşi Mario Botta?
Ce contează? Întregul este teafăr şi sugestiv: da, s-ar fi putut construi o asemenea biserică ortodoxă în România anilor ’90 şi este o pierdere pentru BOR că nu a ridicat-o undeva. Obsedat de detalii şi de perfecţiunea proiectelor sale, Radu a trecut la reproiectarea acestei capele. Nu sînt convins că varianta a doua cîştigă mai mult decît eleganţă arhitecturală. În schimb pierde din percutanţa simbolică a primei versiuni. Tot pe-atunci, a proiectat o sofisticată reşedinţă privată la Buftea, care avea, în proiect şi în machetă, o capelă proprie. Am fost atît de încîntat de reapariţia acestui program în practica profesiunii, încît am reacţionat (poate, disproporţionat) cînd am aflat – dintr-o cronică din Dilema – că nu se va mai construi. Radu a luat atunci bobîrnace de la proprietar, dar, spre cinstea lui, mi-a reproşat doar tangenţial implicarea pasională într-o relaţie privată arhitect-client. În fine, e o istorie veche. Dar tot îmi pare rău că nu s-a făcut. Şi tot la Mario Botta trimitea şi aceea.
Între timp, Radu a devenit arhitectul important care este acum. Bienalele, anualele, premiile Arhitext Design – nici unele nu l-au ocolit, ba, în cîte un an, a luat şi cîte două pentru aceeaşi lucrare. Încă de cînd l-am inclus în Zece arhitecţi de zece (Noi Media Print, 2003) credeam că nu poate fi făcut un top ten arhitecţi români fără ca Radu Teacă să fie prezent în el. Ceea ce este, însă, mult mai important e că Radu se menţine la vîrful profesiunii sale, devenind, ca vinul vechi, din ce în ce mai bun cu vîrsta. Este cu siguranţă la vîrful propriului proiect de carieră. Şi, de aici, ne propune, neprovocat decît de realitatea înconjurătoare, două proiecte, dintre care unul a şi devenit realitate. Şi ambele sînt din speţa arhitecturii religioase.
Poate că şi aici merită contextualizate lucrurile. Împreună, am încercat să convingem lumea să nu participe la concursul foarte bizar din 1999 cînd, sub acoperirea unei rezolvări de circulaţii în Piaţa Unirii, se cerea şi o soluţie pentru Catedrala Neamului. Ni se părea că poziţionarea în mlaştină, în cel mai jos loc din Bucureşti, nu este cea mai bună soluţie pentru un asemenea proiect.
Dar în 2002, cînd toate, absolut toate cererile OAR de atunci fuseseră acceptate, cînd tema era, în sfîrşit, profesionist scrisă şi amplasamentul era, urbanistic vorbind, plauzibil pentru oraş, am zis să ne implicăm. Dar nu am reuşit să îi mai conving pe colegii mei, nici pe Radu. Dacă s-ar fi ales proiectul nu dintre 40, ci dintre 140 de proiecte depuse, altul ar fi fost rezultatul concursului, cu siguranţă, dar nu s-ar mai fi şoptit pe la colţuri că arhitecţii români nu ştiu să rezolve un program atît de complex. În fine. Am cîştigat concursul, dar îmi pare rău că nu am reuşit să-i conving pe cîţiva talentaţi arhitecţi, care mai proiectaseră biserici şi pe care, de asemenea, i-am reunit în volumul Spaţiul sacru astăzi/Sacred Space Today (Noi Media Print, 2003), să se implice atunci.
După aceea, tot procesul a deraiat şi s-a ajuns la situaţia de astăzi, cînd avem o catedrală enormă, care arată vechi, ba chiar bătrînicios, dar nu este tradiţională... Păcat.
Catedrala
Nu ştiu dacă acesta este motivul pentru care Radu Teacă ne propune un proiect de Catedrală Patriarhală, pe amplasamentul actual. Poate fi şi disperarea de a vedea profesiunea aceasta, de arhitect de biserici, caricaturizată şi pusă la colţ de tot felul de tradiţionalişti care nu cunosc tradiţia, de experţi fără obiect al expertizei, de teologi limitaţi, care nu înţeleg, pur şi simplu nu-i înţeleg miza, şi anume chiar supravieţuirea pe termen mediu şi lung a propriei religii.
Poate împotriva acestei atmosfere îmbîcsite de ignoranţă se poziţionează şi Radu Teacă. Poate din pricina tradiţionalismului fără tradiţie se aşază el în contra curentului şi ne prezintă un locaş de cult, fără îndoială, dar pe care cu greu l-am putea identifica vizual ca aparţinînd imaginalului creştin ortodox. Este, fără îndoială, un ansamblu inteligent aşezat pe acel amplasament, din care răsar puţine şi simple obiecte: o poartă (arc de triumf)/pod, o clopotniţă/far şi un enorm clopot urban (un trunchi de con încheiat cu o cupolă) aşezat pe sol, ca o stupa budistă. Dar aceasta nu este decît cochilia exterioară. La interior, o a doua piele, tatuată cu icoane şi cu lumină, ne descrie un interior perfect ortodox, în care predilectă este direcţia Estului mistic, cel care duce, direct vertical, către Iisus Pantokrator. Această predominanţă a verticalei ne trimite la spaţiile centrate ale Bizanţului, dar şi la turlele noastre valahe, atît de neasemenea în spaţiul ortodox, ca şi cînd bisericile greceşti ar fi primit o mişcare de stretch pe direcţia cupolei.
Nu e o glumă: unora chiar li s-a întîmplat acest lucru, ca de pildă bisericii Stavropoleos, căreia Ion Mincu i-a adăugat, spre indignarea lui Tzigara Samurcaş, o turlă inexistentă anterior, spre a o face mai valahă şi, deci, mai puţin grec-alogenă. Dar spaţiul interior al catedralei propuse de Radu Teacă nu este, chiar dacă central, unul strict canonic (cruce greacă înscrisă). Este un spaţiu contemporan, o caroserie de curbe care se descarcă una în alta, flow: o curgere blagiană continuă a spaţiului întors în sine. Cu alte cuvinte, arhitectul reuşeşte, în cea mai strictă actualitate formală (cu toţii ştim cît de fluide sînt formele arhitecturii de astăzi, ele răspîndindu-se astfel şi în designul de obiecte utilitare, mobilier şi automobile) să fie tradiţional într-un mod în care nici o pastişă de forme vechi nu ar fi reuşit-o.
Prin urmare, sînt două proiecte: unul pentru pielea pe care clădirea o propune oraşului şi altul pentru pielea interioară. Cele două sînt disjuncte, deşi există puncte de sutură: aperturile în pielea exterioară, care îngăduie luminii naturale să penetreze pielea interioară. Arhitectura ortodoxă apelează – prin precedente notabile – la această tehnică de double skin. O face din motive politice uneori. Ca în Bulgaria, unde ocupaţia otomană a impus bisericile care arată, pe dinafară, a case mari, în timp ce, pe dinăuntru, este conţinut întreg aparatul de bolţi, cupole şi pictură care le împodobeşte. Sau ca în Moldova, unde acelaşi aparat de semne ale cerului sînt ascunse sub acoperişuri ascuţite, mai cu seamă atunci cînd ctitoria nu este domnească. Pe de altă parte, există – cu excepţia notabilă a bisericilor din Bucovina lui Ştefan şi Petru Rareş – o disjuncţie între exteriorul cu decoraţie din materialul de finisaj şi interiorul pictat. Acolo unde există o continuitate între exterior şi interior, ca o bandă a lui Moebius, ea este remarcată şi interpretată, precum a făcut-o Sorin Dumitrescu în cartea sa despre Chivoturile lui Petru Rareş. Din cartea/doctorat, observaţia continuităţii interior-exterior a migrat înapoi în arhitectura religioasă, într-un proiect contemporan – cel pentru Catedrala Patriarhală din 2002, propus de dl prof. Dorin Ştefan (pe care d-sa l-a şi construit recent, dar într-o formă contrasă). În concluzie, double skin este mai degrabă norma decît excepţia şi Radu Teacă nu face altceva decît să accentueze această disjuncţie, dacă este să judecăm atent, deloc modern(ist)ă, între interior şi exterior.
Pe de altă parte, mai sînt cîteva cuvinte de spus despre tipologia centrală, cu accent pe verticala turlei. Bisericile sînt orientate, adică îndreptate către Răsăritul celei de-a doua veniri. Dar nu este, la drept vorbind, o chestiune de îndreptare cardinală, către Ierusalim. Ar însemna ca bisericile din Asia să fie, cum? Occidentale? Este o îndreptare către Orientul mistic, care e, de fapt, verticala calitativă a spaţiului. Cînd cîntăm „Răsărit este numele Său“, ne îndreptăm privirea către icoana lui Iisus Pantokrator, din axa verticală a naosului. Prin urmare, arhitectul eliberează acest Orient mistic către altitudine, către văzduh. În proces, se înţelege că este slăbită poziţia altarului, capăt de ax al orientării tradiţionale. Această problemă, a celor două axe importante ale unei biserici ortodoxe – cea est/vest şi cea verticală, în centrul naosului – a fost soluţionată în trei feluri distincte. Prima a fost, în tipul bazilical, preeminenţa axului geografic. Între timp, au apărut, în locuri mai puţin cercetate, dar nu mai puţin ortodoxe, precum Lallibela (Etipia), biserici în care altarul este amplasat central şi înconjurat din toate părţile de naos; unde, aşadar, axul vertical controlează spaţiul sacru şi, în raport cu această coincidenţă între centrul fizic al lăcaşului de cult şi altar, celelalte spaţii radiază, la propriu, ca valurile unei unde. În fine, a treia este soluţia curentă, unde, funcţie de măiestria arhitectului, cele două axe principale ale lăcaşului de cult sînt în tensiune. Fie că alternează (întîi văd iconostasul, apoi, înaintînd, observ icoana Pantokratorului), fie că sînt coprezente, din clipa intrării (ca la catedrala din Sibiu, de pildă, care este o referinţă la Sf. Sofia constantinopolitană, dar datînd de la începutul secolului al XX-lea).
Nu ştiu dacă Radu Teacă a citit Mystagogia Sfîntului Maxim Mărturisitorul, dar de acolo aflăm că spaţiile interioare ale unei biserici erau considerate, încă din secolul al VI-lea, ca fiind fiecare dintre ele cer pentru cel dinaintea lui, pe măsură ce înaintăm către est. Acesta este, desigur, descrierea unui spaţiu din ce în ce mai intens simbolic, mai saturat cu semnificaţie şi mai tabuizat. Dar este, de asemenea, şi descrierea unei scări, poate prin analogie cu scara lui Iacov, pe care îngerii urcau şi coborau. Iată de unde şi preeminenţa turlei principale, care este, de fapt, de anvergura întregului naos, pe care îl urcă în întregime la cer.
Să ne înţelegem, nu este doar un motiv religios, ci şi unul de siluetă urbană: masivitatea Casei Republicii/Palatului Parlamentului nu poate fi contrabalansată decît de o verticală elansată, ca aceasta.
Radu experimentează – aşa cum ne învaţă tradiţia creştină să facem. Este un paradox pe care nu am timp să îl explic aici: tradiţia, mai ales tradiţia creştină, este una a experimentului continuu: încercare şi eroare, recapitulare, dar şi descoperire de tipologii şi forme mai adecvate teologiei pe care o proclamă, în aşteptarea celei de-a doua veniri. De decoraţii vechi/noi. De spaţii care amplifică şi mai potrivit lungimea de undă a creştinismului. Aşa este biserica greco-ortodoxă a lui F.L. Wright, unde referinţa la Sf. Sofia (cerul/cupolă, dar şi coroană de spini de pe creştetul lui Christos) se întîlneşte cu pămîntul şi cu tradiţia amfiteatrelor, în cupola întoarsă care închide lăcaşul de cult ca într-o scoică cu perlă.
Aşa este proiectul de biserică greco-ortodoxă a lui Herzog şi De Meuron. Nici una nu arată ortodox, în sensul copierii unor forme asociate istoric cu tradiţiile ortodoxe regionale şi locale. Dar lipsite de mimesis, sînt mai ortodoxe în spirit decît o armată întreagă de pastişe de forme istorice. Căci, în fond, ce este Sf. Sofia, decît experiment matematic pur, inimitabil?
Capela
În ceea ce priveşte al doilea proiect, care, de cînd munceşte arhitectul la sofisticatele şi foarte scumpele sale machete, a şi devenit realitate edificată în cartierul Militari din Bucureşti, el este o tragere în bandă a unei cerinţe a parohiilor: apariţia de capele unde răposaţii să poată fi depuşi, la jumătatea drumului dintre propria locuinţă (de regulă, la bloc) şi locul de odihnă veşnică (dar nu mai puţin de şapte ani). Capela mortuară este un loc sacru. Un ritual religios se săvîrşeşte aici, deşi cel mai adeseori răposaţii sînt duşi în biserica principală pentru slujba de înmormîntare. Există, cu alte cuvinte, o legătură importantă cu lăcaşul principal de închinare, fără ca să fie doar o biserică mai mică. În acest sens, arhitectul alege, inspirat, să nu facă o minibiserică. Este un spaţiu introvertit, în care se ajunge printr-o schimbare de ax de 180 de grade, care-l orientează şi care este o cupolă introdusă într-o… teacă de secţiune pătrată. Forma care rezultă din această intersecţie este capela. Parcursul prin care se dă ocol parţial capelei ne aminteşte şi despre ideea de pelerinaj, pe care multe lăcaşuri de cult creştine, mai ales în Occident, o rezolvă sub forma unui labirint în exonartex, ca multipliere simbolică a drumului. Există şi un subsol, potrivit funcţiunii cerute. Nu ştiu dacă preotul parohiei este foarte fericit cu OZN-ul care a aterizat în curtea bisericii sale, dar, întrucît este de dar, de la un enoriaş luminat, cred că nu-l caută la… modernitatea arhitecturii.
Şi iată cum avansăm în arhitectura religioasă autohtonă: un arhitect îndrăzneţ şi nemulţumit vreodată cu lucrurile, oricum minunate, pe care le-a făcut; un sponsor cu minte deschisă şi cu potenţă financiară; un preot sau un ierarh care măcar nu opun rezistenţă, dacă nu sînt neapărat de acord, cum prea puţini sînt, cu schimbarea la faţă a arhitecturii ortodoxe.
La final
Sînt curios ce ar fi spus Cezar Radu despre aceste proiecte. Într-o seară, m-a sunat să mă întrebe ce cred despre arhitectura pe care o face Radu Teacă, întrucît – cum spunea cu modestie şi oarecare răsfăţ – „nu mă pricep la arhitectura asta a voastră“ (nu era adevărat). I-am explicat Profesorului nostru că îmi plac modernitatea fără compromisuri, calitatea detalierii şi obsesia lui de a controla pînă la capăt execuţia, şantierul, unde totul se decide, de fapt. Maestrul nostru m-a ascultat şi, la sfîrşit, mulţumit de ce auzise, mi-a spus că aşa crede şi dînsul, că Radu chiar este un arhitect foarte bun. Cezar Radu chiar ne iubea, pe Costin Popescu, pe Radu Teacă şi pe mine. Aşa că, probabil, i-ar fi acordat, ca de obicei, credit nemărginit, neuitînd să facă şi cuvenitele ironii sarcastice, cu care îşi tempera efuziunile sentimentale.
Radu experimentează, în orizontul unei modernităţi tîrzii căreia i s-a ataşat în descendenţa modelelor care l-au format şi de care, în timp, s-a desprins complet. De experiment în orizontul tradiţiei – cu o expresie a lui Andrei Pleşu – este nevoie şi în arhitectura religioasă, mai ales în cea ortodoxă. Mai sînt(em) cîţiva, care, ca şi Radu, cred(em) că de acest fel de experiment este nevoie, din ce în ce mai acută. Dar, mă tem, nu sînt(em) destui pentru a crea o masă critică.
Radu, însă, cu aceste proiecte, pe care le-am aşezat în genealogia celor precedente, vrea să ne spună că, el cel puţin, a încercat.
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
