Pentru un oraş viu
Nu este o întîmplare că patriile cu bune politici de lucrări publice şi investiţii în construcţii sînt şi producătoare de remarcabilă producţie arhitecturală: pe cernoziomul producţiei medii se nutresc condiţiile de apariţie a capodoperelor. În martie, revista Architecture d’Aujourd’hui 388/2012 (http://www.larchitecturedaujourdhui.fr/en/evenement-aa-aa388.html) a pus un număr de întrebări candidaţilor importanţi la prezidenţiale, cu privire la oraşe, dezvoltarea acestora şi a consemnat răspunsurile; e un document, Hollande poate fi confruntat cu el la vremea cuvenită.
Sîntem şi noi în campanie pentru administraţiile locale. Pe vremuri, ultima dată în 2000, UAR îi invita şi ea la o dezbatere pe candidaţii la Primăria Bucureştilor. De cînd e OAR, teoretic un asemenea program de comunicare cu viitorii potenţiali primari s-ar putea face măcar în locurile unde îşi au sediile filialele. Evident, majoritatea nu va veni la asemenea întîlniri, din motive pe care nu are rost să le mai discutăm aici. Dar OAR ar putea, apoi, anunţa public cine a venit şi cine nu, devenind astfel un actor important în alegerea – sau respingerea – candidaţilor, nu pe criterii politic(ianist)e, ci pe criterii profesionale.
Şi atunci, poate că ar trebui să vedem un document naţional, de principia, pe care arhitecţii le văd implementabile în orice program de administraţie locală, cu variaţiile necesare pentru fiecare localitate – sau, dacă nu se poate atît de specific, măcar pe Bucureşti – separate, oraşe mari, oraşe mici şi comune. Eu sînt doar o persoană privată care, lucrînd ca arhitect şi scriind despre spaţiul public, simte nevoia să anunţe că, da, există soluţii la haos, la neorînduială, la improvizaţie şi la caraghioslîc.
Administraţiile locale, ca reprezentant nemediat al binelui public, sînt şi cele care, lucrînd cu banul tuturora, trebuie să se simtă responsabile a-l investi cu iscusinţă şi numai în lucrări de calitate urbană şi arhitecturală. Acolo unde aşezarea nu este captivă deja grupurilor de interese, investiţia publică este cea care împinge înainte discursul arhitectural.
Disocierea concursului de arhitectură de licitaţia pentru construcţie este un imperativ, dacă e să mobilăm spaţiul public şi cu piese de rezistenţă, nu doar cu rudimentara producţie a aproape întregii epoci de după 1989. S-a făcut deja pentru Piaţa Universităţii, la Bucureşti. Trebuie pus în practică proiectul cîştigător. Trebuie generalizată formula, pentru ca şi arhitecţii să iasă din autoimpusa suficienţă cu care tratează concursurile ca fiind cîştigate dinainte. Nu că n-ar avea motive să fie sceptici. Dar mare parte din acest comportament cinic se datorează faptului că mulţi practică ei înşişi forma de corupţie numită încredinţare directă.
Ce ar mai fi de cerut, aşadar, viitorilor primari? Concursuri de arhitectură pentru orice investiţie publică oriunde situată în oraş şi, în centrul oraşelor, şi pentru orice clădire privată peste 150-200 mp construiţi desfăşuraţi. Nu trebuie să fie doar clădire, şi podurile se proiectează de către arhitecţi. Aceştia au uitat că lucrările de artă nu sînt apanajul inginerilor. Dacă nu au privit recent reviste de arhitectură, să citească barem însărcinările trasate breslei de către unul, Vitruvius.
Apoi: 2%, dacă nu 4% din orice investiţie publică în construcţii (şi din orice investiţie peste 200 mpcd în centrul oraşelor) trebuie să se regăsească în lucrări de artă publică aferente edificiului şi/sau în mobilier urban public. Suma se calculează la autorizare şi se depune într-un cont separat, la dispoziţia Primăriei de sector. Alegerea artiştilor se face de asemenea prin concurs, din juriul căruia obligatoriu va face parte şi reprezentantul beneficiarului, cu drept de veto. Sîntem, şi pe bună dreptate, preocupaţi de dispariţia clădirilor istorice, dar nu facem absolut nimic pentru a provoca, măcar statistic, şansele de apariţie a viitoarelor monumente ale urbelor noastre.
Sau, pentru Bucureşti cel puţin, se poate face un nou regulament de proiectare, că tot sîntem preocupaţi de faptul că dispar suprafeţe verzi (de regulă, sînt maidane, că nimeni nu iese să le îngrijească: nici cine le are în grijă, nici cine se leagă cu lanţurile de Parlament de grija lor): toată suprafaţa ocupată la sol de clădiri noi să se regăsească la final ca grădină vertical viabilă, pe faţadă, sau ca terasă înverzită. Suprafaţa verde a clădirii se deduce din suprafaţa taxabilă, suma recuperată servind întreţinerii grădinii.
Neîntreţinerea grădinii se amendează.
Sau, pentru că tot nu se mai fac locuinţe sociale, se poate trece la mansardarea blocurilor construite după 1977 cu locuinţe ieftine pentru tineri. La Sibiu s-a făcut acest lucru, nu înţeleg de ce asociaţiile de condominii nu au pornit şi la Bucureşti din proprie iniţiativă, dar la blocurile construite după 1977 se poate mansarda fără problemă orice terasă (dacă nu se alege varianta anterioară, desigur).
Sau, se poate amenda legea, pentru a impune o scutire de taxa de proprietate pe 10 ani şi împrumuturi fără dobîndă pentru proprietarii de clădiri monumente istorice care le restaurează după proiecte autorizate. Scutirea de taxe şi împrumuturile preferenţiale se adresează exclusiv recuperării clădirilor listate, nu şi celor noi, adăugate sau coexistente pe acelaşi amplasament. Desigur, primăriile, dacă tot termoizolează populist (adică fără costuri către proprietari; de ce?) faţadele de blocuri, în moduri uneori catastrofale estetic, pot liniştit prelua şi renovarea faţadelor clădirilor istorice. Astfel, s-ar intra în parteneriate public-private cu proprietarii, uşurîndu-le acestora sarcina întreţinerii, care le revine exclusiv, conform unei legi recente (şi aiuritoare). Altfel, e foarte curios de ce primari care se băteau să salveze monumente din colţii rechinilor imobiliari au reuşit, în ultimii patru ani, de cînd rechinii stau la fundul apei, să salveze doar buzunarele celor de la blocuri acum, în vreme ce clădirile de patrimoniu continuă să se ruineze, la umbra blocurilor în floare.
În Bucureşti trebuie făcute pe conturul inelului central garaje subterane park&ride, în parteneriat public-privat. În costul parcării intră şi abonament pe transportul în comun în zona centrală, pe o zi. Suprafaţa minimă construibilă în Bucureşti trebuie să rămînă de 250 mp, datorită moştenirilor de suprafeţe mici, pe care se poate construi o locuinţă personală. Altfel vom avea în centru doar zgîrie-nori şi, ca în oraşele americane acum cîteva decenii, centrul va fi o zonă de speriat turiştii, puţini, seara. Ca să fie viu, într-un centru trebuie să se locuiască. Dacă tot invocăm zona Buzeşti, uitaţi-vă cum stă la pîndă oraşul cel nou, de multinaţionale, ca să fagociteze ce a mai rămas din oraşul viu. Evident, demolarea e de partea oraşului multinaţionalelor, ca şi primarul actual, ca şi primarul anterior şi ca şi toţi cei care se perindă şi, elite prădătoare, se simt obligate să se comporte dinaintea investitorilor ca parteneri de afaceri, nu ca reprezentanţi ai binelui public, ai locuitorilor oraşului.
Sarcina de a desfiinţa Municipiul Bucureşti (adică organizarea comunistă a urbei în sectoare-felie de tort, în care centrul este împărţit, ca prada după vînătoare, între hălcile de periferie care sînt sectoarele actuale) rămîne, după ce ni s-au fluturat pe la nas proiecte de legi despre care, apoi, nu am mai aflat nimic. Organizarea teritorială într-o zonă centrală plus comune urbane (districte cu graniţe naturale), acestea toate cu un singur primar şi manageri de zonă, plus o zonă metropolitană de comune suburbane, care să poată aplica politici de taxe (sau reduceri de taxe) proprii. Zona metropolitană Bucureşti care să fie condusă de un guvernator sau prefect cu rang de ministru, include zona centrală (în interiorul inelului perimetral), comunele urbane şi comunele suburbane.
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: L. Muntean
