Crucea greacă

Recent, am citit în Dilemateca (anul VI, nr. 63/2011, p. 40), un comentariu al lui Alexander Baumgarten la volumul Aristotel la Muntele Saint-Michel, de Sylvain Gouguenheim (Editura Nemira, 2011). Cartea încearcă să propună o rută alternativă a transmiterii Greciei culturale şi filozofice antice către Europa medievală. Nu prin intermediul episodului arab, aşadar, cum se crede îndeobşte, ci prin intermediul unei filiaţii directe, pe care şi comentatorul român o numeşte latinocentrism. Dar acest latinocentrism, reiese din interviul cu autorul, publicat de aceeaşi revistă Dilemateca, este de fapt o moştenire a Bizanţului. Veneţia a fost, printre altele, şi o sursă de circulaţie a influenţelor pre- şi post-1453 între Răsărit şi Apus. Nu numai în ceea ce priveşte pictura, ci şi arhitectura. Ştim acum cu destulă certitudine că Renaşterea datorează mult, artistic cel puţin, Cruciadelor şi, mai ales, cuceririi samavolnice a Constantinopolelui de către latini. Nu mai mică este influenţa celor refugiaţi din calea cuceritorilor islamici. Multe dintre icoanele prezentate de o expoziţie a artei bizantine, găzduită de MNAR, erau făcute de refugiaţi cretani la Veneţia. După ce am vizitat prin Programul „Chorus“ şaisprezece biserici formidabile, am constatat că influenţa răsăriteană a fost importantă aici. Desigur, regiunea poartă în sine o componentă mai pregnant bizantină decît restul Apusului. În definitiv, de unde roşul şi purpura, dacă nu de la bazilei? Justinian a cucerit Italia, dar Veneto îi celebrează memoria mai apăsat decît restul ţării; el şi urmaşii lui au presărat-o cu lăcaşuri de cult care au făcut-o să ocolească goticul, aproape, aproape complet. 

În primul rînd, desigur, este Torcello şi ale sale mozaicuri de aur, despre care deja am vorbit. Aici vedem, la Sf. Fosca, crucea greacă (aproape) înscrisă, care, mai apoi, a făcut carieră în Veneţia. Desigur, toţi ştim cît de... romee este bazilica San Marco şi cum aduce ea aproape de Occident teme ale uluitoarei Sfinte Sofii, dar şi ale Sfintei Irina, de lîngă aceasta. Dar, repet, vizita prin Programul „Chorus“ a bisericilor mai puţin expuse circuitului turistic tradiţional ne face să ajungem şi la cele mai timpurii lăcaşuri de cult din Veneţia, dintre care multe sînt cruci greceşti înscrise. În ciuda modificărilor şi – aş risca să spun – alterărilor ulterioare, se poate străvedea cît de impresionaţi au fost negustorii lagunari de amplitudinea uluitoare a spaţiului interior al acestei tipologii absolute a sacrului constantinopolitan dimprejurul Marii Schisme. Un alt motiv al preferinţei pentru spaţiile centrate poate fi şi unul mai pămîntesc. La propriu: spaţiile centrate se comportă, static vorbind, mai stabil decît bazilicile, dezvoltate – uneori excesiv – de-a lungul axului est/vest. Într-un loc precum cel venet, stabilizarea fundaţiei este un criteriu esenţial al duratei. Poate, cel puţin în subtext, aici e de căutat şi o altă explicaţie a preferinţei veneţiene pentru lăcaşurile de cult de plan central.  

Revenind în spaţii mai apropiate, cititorii dilematici îşi mai amintesc, poate, pledoaria, aici făcută, pentru revizitarea contemporană a tipologiei bazilicale în lăcaşurile de cult ortodoxe ce se vor construi de acum înainte. Pledoaria este cu atît mai validă în Dobrogea, unde se găsesc şi referinţele cele mai timpurii creştine, mai toate aparţinătoare acestui tip planimetric colonizat de biserică, la început. Dar, în acelaşi timp, nu sînt singurul care constată foarte slaba reprezentare arhitecturală contemporană a tipului de cruce greacă înscrisă. A mai constatat-o şi dl Sorin Dumitrescu, cînd judeca rezultatele concursului pentru Catedrala Patriarhală, din 2002 (fără să fi observat, însă, că proiectul nostru chiar asta propusese, un naos de plan central). Nici proiectul actual al zisei catedrale nu aminteşte în vreun fel de bazilică sau de crucea greacă înscrisă. 

Desigur, nu este vorba doar despre influenţe tipologice, ci şi decorative. Santa Maria dei Miracoli este o ducere la limită a procedeului placării cu marmură spartă pe cant în plăci simetrice, procedeu pus în operă, la modul monumental, în Sfînta Sofia. La biserica veneţiană, intarsiile de piatră joacă rol de icoane, prinse în montura altor pietre, mai puţin interesante, poate. Dar efectul este uluitor, deoarece totul, de la pardoseală la tavanul-boltă în plin cintru cu o cupolă peste altar (da, peste altar!), este piatră lîngă/în piatră, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, cam ca un Voroneţ placat în aceeaşi marmură de jur-împrejur şi de sus pînă jos. Iar la San Zaccaria avem celălalt exemplu bizantin pus în operă, cel al arhitecturii spaţiului sacru folosită ca simeză pentru o fastuoasă pictură religioasă, aşa cum pictate în frescă sînt interioarele bisericilor medievale ortodoxe. Exceptînd realismul picturii, care a ajuns şi în spaţiul ortodox grec, apoi românesc şi rus, în secolul al XIX-lea, şi care, spunea Arhiepiscopul Chrysostomos în cartea scrisă împreună Retrofuturism – Spaţiul sacru astăzi (UAUIM, 2007), aproape a ucis ortodoxia în Răsărit, atmosfera este asemănătoare unei biserici răsăritene. 

Sau, ca să reformulez mai exact: într-un astfel de spaţiu catolic, proiectul ecumenic nu ne mai pare – estetic vorbind, cel puţin – cu totul imposibil... Mi-am amintit, cu acelaşi prilej, de propunerea făcută de arh. Andreea Mihalache, care acum predă în SUA, în teza sa de doctorat (Dogmă şi inovaţie în arhitectura spaţiului de cult, UAUIM, 2005). În esenţă, ea propunea ca o arhitectură nouă creştină să se revendice deliberat de la precedente de prestigiu de dinainte de anul Marii Schisme dintre ortodocşi şi catolici. Înainte de această silnică despărţire, de altfel, putem observa că simplitatea capelelor catalane, de pildă, nu este departe de aerul pre-ortodox al – să spunem – Densuşului, sau al capelelor rupestre de la Basarab/Murfatlar. Este un timp care, pentru români, pare foarte îndepărtat şi, mai ales, neguros. Dar este, de asemenea, timpul în care s-a clădit, iată, Veneţia, cu arhitectura sa de sinteză între Apusul care încă se refăcea, ca un amnezic, după marile migraţii, care îi şterseseră aproape gena greco-romană, şi Răsăritul, care murea încet, sub presiunea islamică. Sună cunoscut şi, din nefericire, foarte contemporan... Bizar cum se întoarce istoria să se reviziteze pe sine însăşi, nu-i aşa?

Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.