Arhitectura vernaculară

Ca să explicăm întîrzierea, trebuie să avem un reper care e ora fixă. Nu e ușor de făcut acest lucru în ceea ce privește arhitectura din România. Castelul Peleș, de pildă, era desuet ca expresie arhitecturală, cu a sa renaștere germană care să îi dea lui Carol I un homey feeling, adică un simulacru de acasă. De acord. Dar, în același timp, era și cel mai avansat tehnologic castel al vremii: electricitate, ascensor, instalație centralizată de aspirare, luminator care deschidea zenital holul central etc. Cum era, deci, Castelul Peleș: retrospectiv, nostalgic – adică întîrziat – sau state of the art? Altfel, în raport cu modelele invocate, majoritatea arhitecturii din Valahia, Moldova și Transilvania, margini de imperii țesute astfel încît să dea sentimental unei centralități derizorii, e (mai) tîrzie. Nu Viollet Le Duc, slavă Domnului, a lucrat pentru Carol I, ci un emul al acestuia, Lecomte de Nouÿ. Nu crema arhitecților francezi – ci cîțiva secunzi, plus băștinașii cu diplome bune pentru Estul Europei. Or, tîrzii în ordinea modelelor aduse de la Paris, ei dau comanda de stînga-mprejur și participă, prin Mincu și ai săi, la procesul de construcție națională, redescoperindu-și țara. Și, în primul rînd, această formă de spațiu fără timp care este arhitectura vernaculară rurală.

Dacă arhitectura vernaculară este analogă limbilor vernaculare, izolate, înseamnă că este arhitectură fără architect, probabil făcută cu expertiza unei echipe locale sau regionale de meşteri şi/sau prin clacă; de regulă, este rurală (dar se vorbeşte din ce în ce mai mult despre vernacular urban, cel puţin de la Charles Jencks încoace, el identificîndu-l ca parte a arhitecturii postmoderne). Or, urbane sau rurale, majoritatea strivitoare a obiectelor de arhitectură ridicate în România după 1990 aparţin, potrivit acestei definiţii, vernacularului: şi dacă va fi semnat proiectul, arhitectul pare să fie, culturalmente şi etic, absent. În cel mai fericit caz, în România se face o arhitectură secundă în raport cu modelele ei occidentale. Preluarea necritică și transplantarea în alte circumstanțe culturale nu le transformă în modele viabile. Aici, întîrzierea este generatoare de și mai multă întîrziere, pentru că semnalează și retardare socială, nu doar estetică. Dau doar exemplul gardurilor, uneori la fel de scumpe ca și casele însele, pe care, după efortul de expunere, le țin sub obroc, păzindu-le.

Pe de altă parte, nici o parte a ţării, poate nici a lumii, nu mai este atît de izolată încît să fi păstrat caracterul vernacular al arhitecturii. Satul românesc dispare. Cultura care a creat arhitectura depozitată în muzeele satului e moartă. Nimic nu o înlocuieşte, pentru că satele sînt majoritar sau complet plecate, cel mai adeseori chiar din ţară. Acolo unde există o relaţie biunivocă, e o catastrofă pentru patrimoniul anterior: Maramureşul a fost distrus sistematic de locuitorii săi; cazul Certeze este doar vîrful aisbergului despre tragedia şocului cultural care a produs kitsch monumental cu toptanul.

În schimb, deveniţi, încă din vremea comunismului, orăşeni şi clasă muncitoare, ţăranii au început prin a face mahalale; la noi, mahalaua, criticată de G.M. Cantacuzino în 1946, răspunde la acest apelativ, al vernacularului rurban; apoi, aceste mahalale au devenit monumentale: cartierele de blocuri ale socialismului. Tot de vernacular atîrnă şi acelea, mai cu seamă cele din anii ’80 și tot de retardare, dacă le privim dinspre tipizare şi prefabricare, dinspre modele occidentale nedigerate. Cu toatele, transplantate înapoi la țară, erau menite să asasineze – prin colectivizare & oraşe agro-(mono)industriale – satul şi cultura acestuia.

Bun.

Şi ne aflăm aici.

Constatăm dezastrul şi că nu mai e nimic de făcut?

Cîţiva nostalgici, precum Asociaţia VICTE, de la Tîrgu Jiu şi o mînă de alţi entuziaşti, de felul premiatei Ambulanţe pentru Monumente sau al pieritei fundaţii HAR, cred că trebuie să oprim derelicţia, să restaurăm măcar cele cîteva monumente care mai pot fi salvate. OK. Şi, după aceea, ce facem? Restaurarea clădirilor rurale fără viaţă interioară e ca electricitatea aplicată broaştei disecate: mai dă din picior de cîteva ori, dar tot moartă e. Ştiu cîţiva orăşeni care au făcut downsizing şi au plecat la ţară, dar, pentru mai multă certitudine, au păstrat un pied-à-terre la Capitală. Nici asta nu e o soluţie, după cum nu e o soluţie să stai la bloc pe lîngă groapa de gunoi Glina sau oriunde altundeva dincolo de centura Capitalei.

Dacă satele mor, de bună seamă că și această arhitectură a satelor moare. De altfel, o făcea deja din perioada comunistă, cînd cei care lucrau și la oraș, și la țară își făceau case cu aspect mai degrabă cubist sau Art Déco decît vernacular, în sensul unui limbaj izolat. După 1989, circulația modelelor accentuîndu-se, evident că și arhitectura rurală a luat seamă. Priviți Maramureșul, complet distrus, în dimensiunea sa istorică, de banii și modelele, prost înțelese, din Italia. Oamenii aceia s-au simțit întîrziați în raport cu ce au văzut în Italia și în alte țări de bejenie… Prin urmare, viitorul unei asemenea arhitecturi nu poate fi decît restaurarea și refuncționalizarea, de la albergo difusso (hotelul-sat), deja funcțional prin Transilvania, la colonii artistice.

Tradiția: între vernacular și cult

Cealaltă soluție incumbă un termen mediu, cel al tradiției. Patrimoniul și tradiția, fără să se suprapună complet, sînt o aceeași moștenire de la cei dinainte, care trebuie să treacă augmentată, sau barem nesmintită, la următorii. Aici funcționează parabola talantului.

Or, principiile arhitecturilor tradiționale pot fi transpuse în procese contemporane de morfogeneză, cu alte cuvinte, da, se poate face arhitectură contemporană tradițională, lucru pe care am încercat să îl formalizez atunci cînd am elaborat, cu colegi de la UAUIM, normativul de proiectare pe teritoriul protejat al ARBDD, în 2005, devenit act în 2008, cred că a fost ultima HG a Guvernului Tăriceanu; acum este contestat fix de arhitecții locului, dar acesta este un alt subiect...

Nu e nevoie să rămînem captivi în forme istorice, deși nici acest lucru nu este, în sine, eronat. Nici una dintre instanțele prin care a trecut vreodată arhitectura nu este perimată, după cum nici vreun material, în speță cele naturale, nu este incompatibil cu stricta contemporaneitate. Ofer ca exemplu arhitectura unui Gilles Perraudin, împrejurul Montpellier-ului. Dar trebuie să transferăm știința și principiile vernacularului – frugalitatea grațioasă, delicatețea decorației semnificative la nivel comunitar, materialele naturale/de la fața locului etc. – în expresie contemporană.

Nu sînt prea multe moduri în care se poate întrevedea un viitor bun pentru această arhitectură vernaculară rurală:

● Restaurarea individuală a diferitelor clădiri reprezentative. Satul moare, expresia lui edificată moare, cîteva edificii sînt salvate și li se aplică un proces de adaptive reuse. Cu titlu individual, cu o injecție de capital privat sau cu norocul transbordării într-un muzeu al satului, aceste clădiri disparate vor rămîne, fizic, în viață. Rămîne să definim ce înseamnă reprezentativ, deci probabil ceva de felul celor mai mîndre: biserică, primărie, bancă rurală – în cazul satului gorjean despre care s-a vorbit la simpozionul nostru. Or, dacă acest lucru este adevărat, această arhitectură cotidiană care se pierde nu conține ea, oare, tocmai esența arhitecturii vernaculare, centrate pe problem-solving mai mult decît pe împodobire? Adică nu cumva miza arhitecturii vernaculare nu era în primul rînd una estetică, așa cum părem a o interpreta astăzi?

● Utilizarea elementelor de vernacular rural ca atare. Colega noastră, doamna Liliana Chiaburu, face acest exercițiu păstrător în chiar practica dumisale curentă, rezultînd lucrări de stimă. E o soluție de nișă, în nici un caz nu este soluția absolută la criza vernacularului, dar e trainică. În plus, este dublată de o cercetare asiduă a originilor și soluțiilor date, în timp, la această răscruce a arhitecturii foste populare.

● Folosirea termenului intermediar de tradiție. Dacă privim arhitectura vernaculară ca pe un ansamblu de narațiuni, tehnici și rezolvări tectonice (structurale, de felul chertărilor în lemn) și decorative (capiteluri, capete de grinzi, stîlpi ornamentați), adică un corpus de arhitectură tradițională locală, ideea de tradiție ca predanie ne îngăduie să transferăm aceste tehnici și rezolvări într-o altă arhitectură, care nu mai e vernaculară, dar este tradițională în sensul prezervării principiilor amintite. Nu mai e vernaculară în sensul izolării, dar este tradițională în sensul de păstrătoare și continuatoare de sens prin augmentare. Așa se poate observa că a pornit desprinderea arhitecturii neoromânești de cea vernaculară, de boiernaș, nord-muntenească (Muscel, Vîlcea, Curtea de Argeș) la sfîrșitul secolului al XIX-lea, prin Mincu și a sa Școală Națională. Așa străvăd și trecerea de la palatul brâncovenesc de la Mogoșoaia, prin restaurare cu ghidaj italian, de către G.M. Cantacuzino (o afacere de familie Bibescu-Cantacuzino), distilată apoi în proiectul unei locuințe pentru Nae Ionescu. Dincolo de chestionabilii săi locatari, casa reprezintă o distilare a tradiției brâncovenești într-un imobil strict contemporan cu vremea sa, ca expresie arhitecturală. De altfel, trebuie să ne amintim că anii interbelici au reprezentat momentul de perfectă racordare a arhitecturii din România la curentele și tendințele vremii, după care, mai ales din pricina intermezzo-ului stalinist, alinierea s-a frînt și ecartul s-a tot mărit. Judecînd după ce se vede la bienalele de arhitectură (cea mai recentă poate fi acum văzută în holul TNB și merită drumul!), acest ecart s-a micșorat considerabil în ultimele două decenii, mulțumită circulației modelelor și a arhitecților români prin lume.

Prin urmare, există o ieșire din tunel, din crisalida morții în care e – acum și aici – captivă această întîrziată, iubită, dar nedorită de mulți arhitectură vernaculară…

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte a sa: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.

Foto: wikimedia commons