Ierusalimul de ipsos – Expoziția Mondială de la Chicago, 1893
Tîrgurile şi expoziţiile mondiale în era modernă s-au dovedit a fi continuatoare ale ideii medievale de tîrg comercial medieval. În plus, strategiile politice au condiţionat din ce în ce mai mult tîrgurile sfîrşitului de secol al XIX-lea, culminînd cu naţionalismul agresiv al Tîrgului Modial de la Paris (1900). Era o depărtare remarcabilă de la eclectismul cosmopolit al Oraşului Alb – Expoziţia Mondială „Columbiană” de la Chicago (1893).
De ce expoziţiile mondiale? Date fiind caracterul temporar al arhitecturii de tîrg, natura extrovertită a acesteia şi tipul de expresivitate pe care îl vehiculează, o analiză a expoziţiilor şi tîrgurilor mondiale de la sfîrşitul secolului al XIX-lea este în măsură să ofere detalii despre imaginarul proiectat asupra culturii urbane a acestei perioade. Tîrgurile mondiale nu au fost doar manifeste explicite la interfaţa realităţii urbane (infrastructura) cu ideologia vremii, în genere cu suprastructura societăţilor expozante. Adeseori cutezanţa arhitecturii de tîrg a inovat în raport cu stilul dominant/oficial, sau cel puţin a reprezentat apogeul acestuia. Tîrgurile au fost folosite pentru testarea unor tendinţe noi în arhitectură, ca manifeste identitare (în cazul pavilioanelor naţionale) şi/sau ca billboards (arhitectură-ecran plus discurs subiacent adosat acesteia). Nu este greu de înţeles de ce. În primul rînd, arhitectura pavilioanelor este nesofisticată funcţional, ceea ce permite concentrarea asupra expresiei. În al doilea rînd, publicul-ţintă este specializat şi, deci, acest gen de arhitectură poate fi folosit eficient pentru propagandă. În al treilea rînd, este vorba (de regulă) despre obiecte efemere, uşor de executat, mai ieftine deci decît un obiect peren, definitiv. Aici însă trebuie făcută observaţia că destul de tîrziu (cu excepţia Parisului din 1925 şi, poate, a Barcelonei patru ani mai tîrziu) s-a cristalizat şi generalizat şi în planul expresiei arhitecturale efemeritatea. Pînă atunci (inclusiv la Crystal Palace, paradigmatic pentru arhitectura modernă de expoziţie) şi mai cu seamă în anii ’30, expoziţiile mondiale găzduiau pavilioane naţionale efemere făcute din materiale cît se poate de definitive (granit, marmură), sau din imitaţii ale acestora. Lucrul acesta este lămuritor pentru ceea ce doreau ele să sugereze.
Testarea arhitecturilor novatoare are o îndelungată tradiţie în arhitectura de tîrg. Crystal Palace al lui John Paxton de la expoziţia londoneză din 1851, o vizionară structură de metal şi sticlă, a fost ulterior elogiat drept începutul arhitecturii moderne, nu doar drept o expresie a „puterii naţiunii organizatoare”. Turnul Eiffel şi Galeria Maşinilor au fost de asemenea exemple elocvente despre capacitatea arhitecturii de tîrg, desprinse de funcţiune, de a-şi reînnoi astfel propriul discurs. Inovatoare la nivel de pavilion şi mod de expunere, tîrgurile europene din secolul al XIX-lea au fost însă prea mult îndatorate realităţii urbane în care au avut loc, fie aceasta Londra sau Paris, pentru a putea impune deodată cu tîrgul şi o nouă cultură urbană. Alternativele, utopice sau conservatoare în retrospectivismul lor, aveau nevoie de situri libere spre a putea înflori. Or, Europa nu mai era de mult patria vizionarilor. Pare-se că toţi, la finele secolului al XIX-lea, trecuseră oceanul. Dar tot arhitectura de expoziţie mondială a fost şi poligonul de testare a „stilurilor de curte” ce se înfiripau acasă, aşa cum s-a întîmplat cu pavilioanele URSS, Germaniei, dar şi cu cel al României, la Paris în 1937.
La Chicago, în 1893, un oraş ideal întreg s-a pogorît pe harta oraşului, condiţionat de sit şi de cultura albă, creştină, „falocentrică” şi „elitistă” care domina acel moment, cum am spune azi, din perspectiva corectitudinii politice americane. La patru sute de ani după ce Columb a ajuns în San Salvador şi Hispaniola, America organizează un spectacol de butaforie şi ipsos, apoteoză a culturii europene căreia încă i se închină. America, spune Oraşul Alb, este botezată întru Christos, intra muros, înlăuntrul civilizaţiei, și misiunea lui Columb – împlinită. La Chicago nu exista încă naţionalismul parizian de peste şapte ani. Atmosfera aici este mult mai profundă. Sîntem, încă, în cosmogonie. În 1893, arhitectura şi oraşul sînt privite din perspectiva funcţiei lor de decor. Natura ideală a arhitecturii Oraşului Alb are referinţe biblice explicite. Deoarece expoziţia trebuia să stea mărturie despre modul în care civilizaţia creştină, transplantată în lumea nouă, a dat în crug, un Ierusalim pe malul lacului Michigan ar fi fost neîndoios cea mai bună manifestare a succesului misiunii colonizatoare europene. Dar un Ierusalim adăpat de la antichitatea Greciei, de la „splendoarea oraşelor imperiale romane”, de la umanismul Renaşterii şi de la victorianismul moralizator. Utopismul lui Daniel Burnham este fundat însă, crede Gilbert, mai degrabă „pe un gentleman’s agreement“ privind cele mai bune standarde de arhitectură, dincolo şi deasupra încleştărilor dintre culturile competitive ale oraşului (real). Aşteptări evanghelice, misionarism şi vocabular biblic se amestecă în portretizarea tîrgului de la Chicago drept „un oraş celest sau un «Nou Ierusalim»”. Turnul Babel apare şi el invocat în structura virtuală a oraşului. Iniţial, trebuia să fie vorba despre un soi de nou Turn Eiffel. Construit în America şi, ulterior originalului, însă cu mult mai amplu. El fusese propus în planurile tîrgului din 1891 şi a suferit versiuni succesive, pînă cînd, în planurile din vara lui 1892, a fost transformat într-un amfiteatru boltit de o structură metalică uriaşă, în formă de clopot. Un ghid al tîrgului publicat în 1892 îl descria însă altfel: „La est de (Midway) Pleasance va sta un turn de 100 de picioare (aproximativ 33 metri) diametru la bază şi 400 de picioare (aproximativ 110 m) înălţime. Un tramvai electric va urma un traseu în spirală către vîrful turnului, unde o excelentă perspectivă se va deschide asupra zonei tîrgului şi a ţinutului înconjurător şi unde vor avea loc diferite experimente ştiinţifice în materie de meteorologie. Un lanţ complet de clopote, cu tonuri frumoase, vor fi plasate în vîrful turnului”. Ulterior, „Turnul Babel” nu s-a mai construit în această formulă, încît denumirea biblică a fost atribuită, totuşi, străzii cu adevărat vii a tîrgului, Midway Pleasance, acolo unde amestecul limbilor şi al culturilor celor mai felurite făcea posibilă folosirea metaforei. Oraşul Alb, ideal şi ireal, rămînea izolat în perfecţiunea sa incoloră. Realitatea se refugiase pe Midway Pleasance – deloc desăvîrşită, cu barbari aşteptînd la porţile oraşului binecuvîntările civilizaţiei creştine pe care America, iată, le învăţase atît de bine. Exotismul şi barbaria se aflau la celălalt capăt al lumii şi, vai, nu erau cîtuşi de puţin eclectice în stil...
Locuinţa din Java, similară în structura sa simplă cu adăpostul caraibian, admirat atît de mult de Gottfried Semper cu cîteva decenii mai înainte drept arhitectură originară, a fost examinată cu un mare interes de către publicul american – ne spune Buel, condescendent. Pentru europeni, în special pentru francezi, întîlnirea cu aceste populaţii exotice, cu obiceiurile lor sălbatice, cu veşmintele şi cu arhitectura lor, nu mai era o surpriză. După 1871, expoziţiile organizate la Jardin d’Acclimatation în Paris au devenit din ce în ce mai mult operaţiuni aducătoare de beneficii. Pe măsură ce interesul ştiinţific şi colonial se pierde însă, odată cu francii guvernamentali, expoziţiile din Jardin d’Acclimatation devin tot mai mult tîrguri sau, mai bine zis, bîlciuri. Ele accentuau straniul, exoticul, decorul de basm şi sălbaticii mîncători de oameni. Aceşti sălbatici împodobiţi deveneau reali, de unde înainte fuseseră doar nişte ficţiuni desenate în presa ilustrată franceză, acei inamici cu care bravii soldaţi ai republicii se luptau în Dahomey, viitorii supuşi ai Hexagonului, a cărui graniţă sudică devenea tot mai mult subsahariană. Expoziţiile mondiale sînt de aceea – şi de atunci – din ce în ce mai mult un loc de întîlnire între culturi. Chiar dacă „sărace” şi „necivilizate” (sau poate că tocmai de aceea), aceste popoare erau suficient de atractive spre a fi expuse împreună cu mediul lor „adevărat” ca unul din punctele de maxim interes. Expoziţia Columbiană, celebrînd patru veacuri de cînd binecuvîntarea creştină atinsese Lumea Nouă odată cu Pinta, Ninha şi Santa Maria, nu putea, desigur, să nu sugereze faptul că mai sînt, iată, popoare care îşi aşteaptă Columbul, încă. America îşi însuşise lecţia civilizaţiei, spunea Oraşul Alb. Dar, pe de cealaltă parte, Midway Pleasance demonstra fără tăgadă că, fie Europa, fie America, cineva trebuia să îşi asume misiuni civilizatoare, încă şi încă. Satul alaskan, Compania Laponă, reproducerea mediilor doar pe jumătate civilizate ale Turcilor, Arabilor, Persanilor, Javanezilor, aproape-sălbaticii din Insulele Mării de Sud sau, hélas, din chiar America de Nord (indienii) produceau contraste cum nu se poate mai vii cînd erau comparate cu „apogeul concepţiei despre artă, (care) a produs un oraş mai frumos decît orice imaginaţie sau vis au închipuit vreodată. (Oraşul Alb) era Heliopolis, mai mare încă, mai împodobit, mai minunat decît acea metropolă încîntătoare… şi a fost îmbogăţit cu ceea ce lumea avea de oferit într-un grad fără precedent în istorie”. „Domnilor”, ar fi spus Daniel Burnham, directorul lucrărilor expoziţiei în 1891, „(Tîrgul Mondial de la Chicago) 1893 va fi a treia mare dezbatere în istoria patriei noastre (după 1776 şi 1861)!” Utopismul organizatorilor nu îşi avea însă sursa în cultura progresistă a oraşului, reprezentată la acel moment de Şcoala de la Chicago, Adler şi Louis Sullivan, acesta din urmă autorul acelui faimos dicton modernist conform căruia „Forma urmează funcţiei”. Dimpotrivă: utopia şi Oraşul Alb de la Chicago în 1893 sînt profund conservatoare în esenţa lor. Cultura care le-a generat aparţinea elitei, iar cultura urbană, în care urmau să fie implantate, era la acea dată, după devastatorul incendiu din 1871, cu greu în măsură să opună rezistenţă schemei urbane rigide gîndite de Burnham. De vreme ce Oraşul Alb celebra patru secole de civilizaţie în Lumea Nouă şi „arhitectura îşi atinsese propria perfecţiune, dacă frumuseţea singură e luată în considerare, către sfîrşitul secolului al XV-lea” , nu este de mirare că eclectismul tîrgului amesteca în chip exaltat cele mai felurite retorici arhitecturale, „deopotrivă proiecte renascentiste şi originale, o combinaţie care este deopotrivă minunea Lumii Vechi şi mîndria Lumii Noi”. Clădirile americane de ipsos mascînd metalul variau de la Romanicul spaniol al Clădirii Pescuitului la „cel mai pur stil fidian” al Peristilului care închidea vederea lagunei către lacul Michigan, privind dinspre clădirea administraţiei. Louis Sullivan însuşi, deşi revoltat de ideea unei astfel de arhitecturi amintind de „tortul Beaux Arts-ist al unui maestru cofetar” şi convins că „răul făcut de acest tîrg mondial va dura o jumătate de secol, dacă nu şi mai mult”, va proiecta totuşi, împreună cu Adler, Portalul de Aur al Clădirii Transporturilor, pe care Buel, cronicarul expoziţiei, îl va celebra drept „cel mai pretenţios exemplu de exponat arhitectural şi de efect năucitor”. Deşi, proiectîndu-l, Sullivan nu făcea rabat de la principiile sale înnoitoare, portalul era adosat unei rotonde bizantine ca inspiraţie, care va îngădui vizitatorilor să se strămute cu gîndul în patria „ceaiului, a ciubucului dătător de viziuni, sufletul mulţumirii turceşti”, cum nota aburit de plăcere orientală Buel. Oraşul Alb, structură evanescentă, avea totuşi pretenţia de a fi un viitor focar de emergenţă a unui oraş, Chicago, mai bun deopotrivă urbanistic şi, implicit, moralmente.
Credinţa că oraşul ideal va fi germenele din care se vor desface apoi un oraş pe măsură şi acea morală subîntinsă de natura ideală a concepţiei urbane derivă din natura utopismului de secol al XIX-lea, unde etica şi estetica sînt legate prin infinite reţele capilare. Tîrgul era astfel „o oglindă deformată a (oraşului) Chicago”, dar, în acelaşi timp, şi „o metaforă a oraşului însuşi”, de vreme ce, aşa cum a spus Lewis Mumford, „metropola poate fi descrisă ca un tîrg mondial în continuă devenire”.
Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu”, București. Cea mai recentă carte a sa: Piatra din capul unghiului – arhitectură sacră, de la Brâncoveanu pînă azi, Editura Doxologia, 2020.
Foto: wikimedia commons
