Arhitectura memoriei

Noua frontieră a spaţiului sacru este arhitectura memoriei. În ultimele decenii, construirea de memoriale, monumente, locuri de reculegere, amplasarea de inscripţii comemorative a atins un apogeu. În chip consistent, putem plasa începuturile acestui gen arhitectural în trena Primului Război Mondial. Atrocităţile de atunci, numărul enorm de morţi pentru cauze puţin înţelese, precum şi caracterul mondial al războiului au dus la necesitatea de a sistematiza instituţia aducerii aminte publice, ritualizate. Pentru multe dintre statele nou apărute (sau, oricum, reconfigurate) după Primul Război Mondial, acest mod de a marca locurile de bătălie a reprezentat şi o contribuţie la procesul de constituire, redesenare sau consolidare a identităţii naţionale. De asemenea, cimitirele militare au reprezentat şi moduri de a vindeca o parte dintre traumele colective ale foştilor inamici. Îngroparea în cîmpuri separate, dar împreună, în aceleaşi cimitire, adunaţi sub o aceeaşi cruce, a adus (aduce încă) aminte de futilitatea violenţei între comunităţile umane.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, acelaşi proces de rememorare nu a mai produs structuri de amploarea celor născute din primul. Nu repetarea arhitecturii eroice, post-religioase, a memorialelor Primului Război Mondial, precum maiestuoasele structuri ale lui Sir E. Lutyens sau precum Mausoleul de la Mărăşeşti în România, impresionează acum; în special în ţările lagărului socialist, arhitectura memoriei este infestată de propaganda comunistă, fără însă ca aceasta să fie capabilă de a produce şi o expresie alternativă. Sergiusz Michalski a explicat suficient istoria acestor monumente din ţările blocului estic în remarcabila sa istorie a întregului fenomen al monumentalizării. Mult mai interesante, din acest punct de vedere, memorialele americane dedicate WWII (http://wwiimemorial.com/) (2004), Războiului din Coreea (http://www.nps.gov/kowa/index.htm sau http://www.nab.usace.army.mil/projects/WashingtonDC/korean.html) şi celui din Vietnam (http://architecturelab.net/2012/ 04/on-its-30th-anniversary-revisiting-the-controversy-of-maya-lins-vietnam-veterans-wall/ sau http://thewall-usa.com/, http:// www.nps.gov/vive/index.htm) (arh. M. Ling, 1982) şi amplasate cu toatele pe Mall-ul din capitala SUA. Desigur, vor urma şi altele: intervenţiile din Irak (1991, 2003-2011) şi Afganistan îşi vor primi, fără îndoială, propriile forme de comemorare. Faptul că a existat un asemenea decalaj de timp între sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi inaugurarea memorialului care îl comemorează a reprezentat, la momentul respectiv (2004), un subiect de controversă, iscat de expresia arhitecturală, care pare mai degrabă a anilor de război pe care îi aminteşte, decît a anilor cînd au fost proiectate.

Importantă în această perioadă postbelică este, în schimb, apariţia unei noi şi cutremurătoare teme în arhitectura comemorativă: Shoah. Rememorarea şi comemorarea Holocaustului, a imensităţii crimei şi a absurdităţii ei, din punctul de vedere al condiţiei umane ultragiate prin crimă, a bifurcat drumul acestei arhitecturi a memoriei ultragiate şi a schiţat, astfel, o alternativă la genul deja constituit. Între timp, calitatea extraordinară a multora dintre memorialele şi monumentele comemorînd Holocaustul a dat direcţia, în sensul că astăzi este greu de evitat, atunci cînd proiectezi un memorial nou.

Momentul ’89

A urmat momentul 1989, care a adus cu sine în spaţiul public o întreagă gamă de emoţii colective şi de amintiri nu numai reprimate, ci şi, în deceniile care au urmat, controversate. Literatura memorialistică, cu subspecia amintirilor din închisori şi lagăre, şi-a căpătat imediat, exploziv parcă, locul binemeritat nu numai în istoria literaturilor postcomuniste. La fel, arhitectura memoriei acesteia a urmat pasul. Îniţial, au fost făcute primele gesturi de marcare creştinească a locurilor de detenţie, de tortură, a cimitirelor unde zac, încă neştiuţi, toţi cei ucişi în perioada cea mai criminală a regimurilor comuniste (sfîrşitul anilor ’40 şi anii ’50, mai cu seamă spre finalul acestora din urmă, în siajul revoltelor de la Budapesta).

Întîmplarea a făcut să pot cunoaşte îndeaproape studiile şi preocupările unui asemenea arhitect, dl Anghel Marcu, care se specializase, mai dinaintea momentului 1989, în arhitectură funerară. (Arhitectura funerară este un străbun – în ordine temporală, dar şi o resursă – în ordine simbolică, a arhitecturii memoriei. Aşa cum ne-o arată şi etimologia cuvîntului românesc „mormînt“, există trimiterea directă la monumentum, iar acesta este înrudit cu memoria, căreia memorialul îi este forma înzidită de provocare, de aducere în prezent, de depliere în conştiinţa individuală şi/sau colectivă. Mai mult chiar, nu numai că originea întregii arhitecturi este privită ca extrăgîndu-se din mormînt – Loos, dar toată arhitectura, potrivit lui Baudrillard, are ceva de mormînt în ea.) Am reuşit să public, înainte de moartea dînsului, o parte dintre lucrările sale într-un număr din revista Arhitectura numit „Biserici nouă“ (nr. 1-2/1999). Din arhitectura funerară, mai cu seamă cea de sorginte tradiţională din spaţiul valah, coroborat cu influenţe ale artei lui Constantin Brâncuşi (căci ce altceva decît arhitectură a memoriei este ansamblul de la Tîrgu-Jiu, decît un foarte sofisticat memorial închinat tragediei Primului Război Mondial?) Nuntaşii care se fotografiază veseli sub Poarta Sărutului ştiu că stau (şi) sub un sarcofag? Că poziţionarea lor în continuum-ul (re)generare/moarte este cumva uşor ironică prin inocenţa cu care se livrează acestui malaxor simbolic care este, în nenumăratele sale straturi de semnificaţie, ansamblul? Trimit cititorul interesat la studiile dlor Stîrcea Crăciun, Pogorilovschi şi D. Gheorghiu – acesta din urmă, încă aşteptat cu cartea sa, pe care ne-o datorează, despre Brâncuşi Arhitect –, domnul Anghel Marcu reuşise să schiţeze un număr de propuneri importante, mi se pare, pentru definirea iniţială a arhitecturii comemorative postcomuniste. În orice caz, tema Fratelui Mort, din ansamblul de la Aiud (am văzut şi diferitele machete ale temei şi ale proiectului, cu ocazia publicării unora dintre ele în revista Arhitectura, dar am avut ocazia să şi filmăm obiectul edificat, pentru serialul Arhitectura ortodoxă din România secolului al XX-lea – produs de TVR Cultural în 2007, un film de Roxana Chiriţă şi de subsemnatul), îşi găseşte acolo o rezolvare de o eleganţă interbelică desăvîrşită. Poate că tema cristică este mai relevantă în latura sa pascală, a învierii, decît (doar) în cea a morţii, dar e de acceptat că, într-un spaţiu concentraţionar, al terorii şi al ororii, a fost mai degrabă vizibilă Vinerea Mare, decît Duminica de Paşti.

Bibliografia care există în momentul de faţă, mare parte produsă de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (care, în majoritatea cazurilor, s-a ocupat şi de amplasarea de cruci, troiţe şi monumente în fostele locuri de încarcerare), ne dovedeşte dominanţa referinţelor religioase creştine în arhitectura memoriei, aşa cum s-a constituit ea după 1989. Practic, într-un fel sau altul, în toate aceste locuri există acum cel puţin o referinţă funerară creştină, dacă nu şi o capelă sau o biserică de-a dreptul, după tradiţia martirioanelor creştinismului timpuriu. La fel se întîmplă şi la Cimitirul Eroilor Revoluţiei din 1989, de lîngă Cimitirul Bellu din Bucureşti. Acolo a existat în 1991 şi un soi de concurs, unde cel mai bun proiect, cel al echipei Dan M. Marin şi Zeno Bogdănescu, nu a fost, însă, construit, inclusiv din vina organizatorilor şi a juriului însuşi. S-a instituit, astfel, o tradiţie nefastă, a nerespectării rezultatelor concursurilor de arhitectură şi urbanism în Romînia (cu încredinţarea ulterioară şi ocultă a lucrărilor de proiectare şi construire), care a culminat cu concursul naţional pentru catedrala patriarhală din 2003.

Ceea ce cred că merită discutat în economia acestui text sînt procesele generale de devenire a arhitecturii memoriei, în acest interval de o sută de ani. Cu excepţiile de rigoare, ele ar putea fi descrise pe scurt astfel: a) Arhitectura memoriei părăseşte locurile, de regulă extra-urbane, ale traumei comemorate pentru a se apropia de sau a se poziţiona pe centrele oraşelor şi, acolo, pe locurile şi spaţiile publice ale acestora. Acest proces are o dublă determinare: 1) migrarea traumei înseşi către centrele oraşelor (atentatele teroriste de la 11 septembrie şi următoare, de la New York, Londra, Madrid, dar şi din unele ţări asiatice) şi 2) mutarea accentului de la locul producerii unei traume spre un loc comun de aducere aminte supus vizibilităţii şi accesibilităţii publice; b) Arhitectura memoriei, în acest proces de urbanizare şi de publicizare a sa, asumă două tipuri de metamorfoze: 1) prima priveşte slăbirea referinţelor formale religioase şi, pe cît se poate, asumarea unor referinţe general umane (de regulă, tema morţii şi a absenţei definitive pe care aceasta o presupune; a neantului, a lipsei de sens); 2) în vreme ce a doua presupune o adaptare la topografia spaţiilor cu caracter public: astfel, arhitectura memoriei devine, din erectilă şi falogocentrică (Derrida), cu statui, piese orientate spre cer, prezenţe inconfundabile şi repere urbane majore, precum Washington Memorial, din Washington, DC, din ce în ce mai orizontală, mai plată şi, cu o nouă dezvoltare, negativă (excavări, precum WTC 9/11 Memorial, inaugurat pe 9 septembrie 2011, sau memorialul Holocaustului de la Frankfurt am Main, amplasat ca o absenţă a apei din rîul Main, în faţa sediului Băncii Europene).  

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: A. Ioan