Ziduri (și subterane, care le înlocuiesc)

Întîi, despre ziduri. Apoi, despre absența lor

Zidul este o „hipersuprafaţă“. Relaţia dintre profunzimea zidului şi întinderea lui vizibilă s-a schimbat considerabil de-a lungul timpului, comprimarea profunzimii zidului, datorată tehnologiilor şi materialelor artificiale moderne, părînd a nu mai avea sfîrşit. La propriu: desfiinţarea zidului, de-materializarea separatricei dintre „noi“ şi „exteriorul nostru“ a început, poate, cu modernitatea, dar continuă să producă efecte mai departe. Toată discuţia despre transparenţă, dar şi aceea cu privire la invadarea intimităţii, decorporarea sau colonizarea violentă a corpului nostru (în dubla sa ipostază: corp de carne şi corp de pămînt) are ecouri excepţionale în arhitectură (vezi recenta carte a Mariei Luisa Palumbo despre Noi Pîntece / New Wombs, adică despre corp şi noile tehnologii în arhitectura de azi). Decorporarea şi desubstanţializarea zidului se însoţesc cu întoarcerea intimităţii către înafară sau cu invadarea înlăuntrului de către public(itate).

Dispărînd consistenţa zidului, el se reduce la aparenţă, pînă acolo încît nu mai am nevoie decît de iluzia-de-materialitate (de la autocolant cu imagine de cărămidă la piatra recompusă cu imagine de piatră naturală). Odată cu postmodernitatea, arhitectura reuşise să iasă din domeniul „sincerităţii“ pe care o incumbă profunzimea, reducînd zidul la superficie, la profunzimea aparentă. Zidul încetează de a mai fi purtător şi tectonic încă din gotic, pentru ca în modernitate şi după aceea să înceteze de a mai fi – pur şi simplu. Zidul de sticlă mizează pe absenţa sa vizuală, pe transparenţă. Zidul opac, dar camuflînd absenţa profunzimii, mizează pe efectele de înşelare a ochiului: văzînd imaginea de cărămidă, ochiul şi-ar închipui, adică, faptul că există adîncime dincolo de suprafaţă. Problema este că, mizînd doar pe acest instinct al ochiului, ne aflăm în eroare, pentru că, minţit sistematic, el încetează a mai suplini ceea ce zidului îi lipseşte, adică realitatea. Căci, să ne întrebăm, ce mai înseamnă zid în VR?

Zidul este un parergon (Aristotel/Derrida), adică o altă formă de peras, de limită, decît aceea celebrată de Heidegger. El înrămează, dar nu desparte. Este o limită a intimităţii, privind dinspre exterior, dar şi o limită a extra-teritorialităţii, privind dinspre înlăuntru. Zidul este aşadar atît o limită a spaţiului public, membrana care îl ţine ferit de noi, cît şi limită a spaţiului privat, membrana care îl ţine apărat, opac, de privirile iscoditoare ale celorlalţi. Parergon, va să zică zidul are aura sa (nu graniţă aşadar, nu tăietură ontică, ci mai degrabă zonă de graniţă, colecţie de griuri), acolo unde se petrec fenomenele de interferenţă. Există circulaţie capilară între exterior şi interior, şi viceversa. Mantra modernismului, cu privire la raportul cauzal dintre funcţiune şi formă, nici nu era altceva decît o înscenare a acestei circulaţii biunivoce: zidul trebuia astfel să se muleze pe matriţa mecanismului, a funcţionării interioare.

Cît despre absența zidurilor, promisă la început: aflăm că Țările Române au fost, volens nolens, protocroniste în raport cu stricta contemporaneitate: tîrgurilor extracarpatice li s-au interzis fortificațiile de către otomani, din motive lesne de înțeles. Însă, în București cel puțin, funcția lor, aceea de a amîna deznodămîntul (mazilire plus Stambul), a fost preluată de tuneluri. Sigur că am citit Eco și comentariile sale cu privire la subterane, cele din Pendulul lui Foucault. Dar genealogiile altui Foucault, precum și studiile foarte serioase de istoria urbanismului extra-carpatic, făcute de autori români de stimă, ne arată că funcția fortificației este preluată, cel puțin parțial, pe teritoriul autohton, de tunel.

Alți autori, de raftul al doilea, precum Silviu N. Dragomir, ne descriu de-a fir a păr tunelurile de sub Bucureștii vechi. Dar știm sigur despre cel făcut de Ipsilanti, de la casele sale cele noi, cam pe unde-i Casa Republicii/Poporului (a.k.a. Palatul Parlamentului), pe sub Dîmbovița, pînă la palatul voievodal. Sau de tunelul care leagă Palatul Ghica Tei de Plumbuita, pe unde se putea fugi cu trăsura. Știa ceva și fostul primar Oprescu, de vreme ce a vorbit deslușit de punerea în valoare a acestor subterane ale Bucureștilor, iar în față la corpul vechi al BNR, sau dedesubtul Hanului cu Tei, avem și vederi către subsol boltit ce puteau fi (și) tuneluri, înainte de a fi fost partiționate ca beciuri după demolările și construirile peste – palimpsest – din vremea lui Carol I. Și credeți că, după ce săpăturile pentru Peleș au revelat tăblițele de la Sinaia, nu se va fi făcut nici o investigație în secolul al XIX-lea? Și, atunci, unde sînt hărțile? Se pare că, în perioada imediat postbelică, mai răspundeau guri de tuneluri în Cișmigiu.

În fine, să observăm că tunelurile dintre Egipt și Fîșia Gaza nu sînt întrecute decît de tunelurile pe sub porțiuni existente de zid dintre Mexic și SUA. Bansky a făcut un hotel fix lîngă zid, astfel că singura priveliște din cameră este chiar extradosul, cu lucrări ale invizibilului actor, al zisului zid, care este, simbolic, sabotat: cum nu putem spune surmontat, să îi spunem submontat?

Expoziția de secțiuni posibile de zid, făcută recent, la cererea președintelui american, impresionează, firește, prin inteligența de proiectare depusă în a bloca, sau barem amîna, inevitabilul, după cum amuză și cererile democrate de a nu face ziduri inuman de inabordabile; deci, din oțel, nu din beton armat, dar, oricum ar fi, să aibă fundații profunde. Ba, zilele trecute, tot acolo, găsiseră chiar un tunel, surpat din greșeală, ce ieșea sub seiful unei bănci. Dar de ce să nu ne amintim de zidul de la Baia Mare, dintre comunități etnice?

Deci zidurile exterioare fac ele impresie, mai cu seamă la electorat (și, în același timp, dau expresie ba unor frici colective, ba unor complexe de superioritate), sau pot descuraja, cum o fac fioroasele patrule înarmate pînă-n dinți, în vreme ce atentatele se petrec absolut oriunde altundeva decît unde patrulează ele. Dar pot fi și ocolite, mai cu seamă pe dedesubt. Sau poate fi suplinită absența lor, prin tuneluri, așa cum s-a făcut la noi. Ziduri mîndre, dar și ziduri subterane; mai noi, chiar și ziduri de foc, însă, vai! – doar digitale… 

Augustin Ioan este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.