Parisuleţul – să imităm modele noi?

Nu sînt născut în Bucureşti şi nu întreţin nici un fel de relaţii afective cu acest tîrg acromegalic, rostit la plural, care joacă, prost, rol de capitală a entităţii statale denumite România. Nu mi-a fost niciodată „dor“ de Bucureşti şi, la drept vorbind, nici nu îmi pot permite: ca arhitect, l-am utilizat întotdeauna drept obiect al investigaţiei teoretice şi practice, în raport cu care trebuie să rămîn, dacă nu obiectiv, cel puţin detaşat. Am achiziţionat locuinţe, după trebuinţă, în Capitală, dar atît. Este un decor, un background, adeseori mizerabilist, al vieţii mele. Iată cîteva concepte care îl descriu aproape integral. Oraşul este un proiect neterminat, o succesiune de straturi ale unui palimpsest (Alexandru Beldiman) în care straturile se înlocuiesc unul pe celălalt prin violenţă catastrofică (incendii, cutremure) şi/sau politică. Bucureşti este un patchwork, un teritoriu peticit, fără politici urbane profesioniste, în care autorităţile locale nu reprezintă interesul locuitorilor Capitalei, ci strict pe cele ale capitaliştilor de investiţii imobiliare, iar opiniile publice sînt ţinute în captivitate de cei care au interese de capital social, simbolic, inclusiv imobiliar, atîta doar că sînt, pe moment, contrare celor ale noilor îmbogăţiţi.

Modelele atribuite originii şi devenirii oraşului sînt, cu toatele, proiecţii a posteriori: fie utopice (Sforzinda, potrivit Danei Harhoiu, sau ubicuu, Parisul); fie pitoresc-destrăbălate (mahala, a.k.a. oraş dezvoltat „organic“, cu maidane). E de observat că mai toţi localnicii îl cauţionează, fie inventînd genealogii aiuritoare, fie păzindu-i cu buzduganul clădirile vechi (mai cu seamă pe cele care nu sînt monumente, pentru că au decenţa să se dărîme singure, cum ar fi Moara Asan). Or, argumentul bucureştenismului, ca al oricărei forme de autohtonism, funcţionează în sens aproape fascist. Dacă nu eşti de-al locului, ci venitură, nu ai cum să înţelegi la fel ca un nativ problemele, spiritul locului, miresmele (miasmele?) tîrgului, nici să catindezi la Primărie la fel de legitim.

Mahalaua – singura contribuţie originală, de spaţiu urban spontan, nepremeditat, ci produs secundar al grupării într-o unitate de vecinătate periferică – se străduieşte să fagociteze centrul oriunde în România. În Bucureşti îşi iţeşte „capul hîd“ (G.M. Cantacuzino) de după fiecare clădire nouă şi, de la Casa Republicii încoace, chiar a consumat spaţiul public, pe care l-a trimis la/în mall. Palatul Parlamentului, edificiu apoteotic – al României, vizat de tot soiul de proiecte de refacere simbolică (Marea Piramidă din Micul Paris în 1991, Disneyland-ul comunist al meu, de la acelaşi concurs, sau propunerile recentului concurs Igloo, din 2009) sau urbanistică (Bucureşti 2000, un concurs inutil, pentru că început cu stîngul estetic), este un „obiect singular“ (Baudrillard/Nouvel), adică rezistent la orice tentativă de epuizare a sensurilor sale. Circul continuă în Casa Republicii/Poporului/Palatul Parlamentului. Clădirea e neterminată şi deja trebuie reparată, deşi nu a fost gîndită pentru mentenanţă. Dar ea nu este cartografiată integral încă şi sînt descoperite încă „locuri“ în ea.

 Cred că mai avem de lucrat la înţelegerea acestei case ţărăneşti/urieşeşti, cu gard, cu grădină în faţă şi bălării în spate, care face oficiu de exponent al conceptului de Bigness (Rem Koolhas), de magnitudine colosală, în Bucureşti. Plimbarea cu targa a catedralei patriarhale prin tîrg, în căutarea unui amplasament, nu a făcut decît să încheie – nu apoteotic, ci apocaliptic parcă – destinul hilar al păcătoasei urbe a Bucurescilor.

Ce se poate face cu casele vechi?

Subsolurile cu bolţi din centru pot fi regăsite ca tipologie şi folosite pentru restaurante, baruri, cluburi. Materialele naturale – piatră, lemn – pot intra în dialoguri şi contraste fertile cu cele high-tech (metal şi sticlă), aşa cum se întîmplă de altfel în operele marilor arhitecţi (Aalto, Siza, Wright, Ando, H. Fathi, Herzog & De Meuron etc.). Sticla, atît de prezentă în arhitectura contemporană, poate fi folosită şi în modul propus de oraşul de tîrgoveţi, spre pildă la Curtea Sticlarilor, azi dispărută cu totul, pe Şelari – geamlîcul – cu o expresie adusă la zi. Redescoperirea Bucureştilor subterani, cei raşi de pe faţa pămîntului de Bucureştiul eclectic, franţuzit, al secolului al XIX-lea, este cea mai mare surpriză de după 1989. La Stavropoleos, la Hanul cu Tei, la Twice, în faţa Băncii Naţionale pe Lipscani, acest oraş subteran iese viu şi nevătămat la iveală cu bolţile sale de cărămidă drept spaţiul cel mai cool al oraşului de azi. Dacă e să aleg, acest Bucureşti l-aş alege şi l-aş pune în valoare. Hanurile Bucureştilor, multe în ruină sau dispărute, pe care avansul eclectismului francez le-a suprimat, pot reveni astfel la o nouă viaţă, sub forma galeriilor comerciale acoperite, a pasajelor străbătînd centrul istoric revitalizat, a atrium-urilor la clădirile individuale şi a curţilor în profunzimea edificiilor, de felul celor pe care le găsim la clădirile interbelice de pe Calea Victoriei. Aici există aceste spaţii semiprivate, salvate din vînzoleala străzii, prin care treci cu necesitate, mai înainte de a intra în holul clădirii propriu-zise. În centrul Bucureştilor există o suită de clădiri „gemene“, flancînd intrarea într-o curte interioară, a ansamblului respectiv; indiferent dacă expresia lor este neoromânească, neomaură sau modernistă, aceste ansambluri articulate în jurul unui spaţiu semiprivat împărtăşesc o aceeaşi perspectivă asupra relaţiei public-privat, care nu trebuie privită în termeni de excludere mutuală, ci, dimpotrivă, în sensul unei parcurgeri graduale, mai puţin traumatizante.

Există o casă în maniera Vilei Rotonda a lui Palladio, dar mult mai recentă, care pare părăsită, la intersecţia Splaiului Independenţei cu Podul Hasdeu. Pare părăsită acum, sau locuită, poate, de fantomele unor bătrîni. E într-o stare complet derelictă, dar tocmai stranietatea arhitecturii ei mă impresionează. O văd zilnic în drum spre casă. Este, cred, cea mai atipică locuinţă din Bucureşti, cea mai de neîncadrat stilistic şi, totodată, foarte elegantă în tipologia ei. Dacă e să aleg o singură casă din Bucureştiul vechi pentru a fi cu orice chip păstrată şi pusă în valoare, pe ea aş alege-o.

Sînt de urmat, încă şi încă, modele franceze?

Dar, dacă e adevărat, de ce îi frisonează pe autohtonişti asemănarea cu Parisul? Altfel spus, de ce sînt fascinaţi de dez-locuirea urbei d-lor, de deteritorializarea iubirii ce i-o, nu-i aşa, poartă? Cum poţi, adică, iubi un loc pentru faptul că imită un altul, care i-a fost şi îi va rămîne a) superior şi b) inaccesibil inclusiv în varianta de copie? Bucureştii sînt parizieni doar în edificiile şi palatele lor de secol XIX şi, sporadic, de secol XX. În schimb, perioada interbelică, modernizatoare, a venit cu block-haus-uri şi uzine (precum Ford sau Malaxa), cu arhitectură „mauro-florentină“ („românească de rit spaniol“, cum o numea, în deriziune antisemită, epoca). Apoi, după urbanismul funcţionalist, poate doar episodul tîrziu-corbusierian, al anilor ’60 şi ’70, aşa-numit al „funcţionalismului liric“, de pe urma căruia am rămas cu case de cultură ale sindicatelor, cu judeţene de partid, cu Hotelul Intercontinental şi cu primul Teatru Naţional, să mai aibă parfum francez. I-a urmat însă epoca demolărilor şi a edificiilor acelui „Versailles al nostru“ (Casa Poporului), unde asemănarea cu intervenţiile hausmanniene este de evitat, fie şi doar de teama ridicolului comparaţiei. Deja acel proiect participant la concursul de idei al UAR (1991), ce propunea o „mare piramidă din micul Paris“ care să acopere cu/să îngroape în sticlă Casa Republicii reprezintă prohodul modelului parizian în ce priveşte capitala României. Cu siguranţă însă datorăm modelului socializant francez cartierele dormitor de blocuri care au sugrumat oraşele României. Urbanismul şi arhitectura funcţionaliste încă îşi mai iţesc fantomele din modul în care profesorii noştri predau studenţilor astăzi! Mai mult, după ce am inventat problema locuirii colective comuniste după model francez, căutăm acum să ne inspirăm tot din modelele franceze de dialog cu HLM-urile, menite să dreagă ce a stricat conceptul. Deşi, poate, problemele socio-rasiale din banlieu-urile pariziene ar trebui să ne trezească la realitate şi să ne scoată, fie şi în ceasul al doisprezecelea, de sub vraja necritică a influenţei franceze.


Prin urmare, nu (mai) există nici un „mic Paris“ despre care să vorbim cu seriozitate şi nici nu se străvede vreun viitor util pentru acest concept. Modelul parizian şi-a epuizat atît resursele inspiratoare cît şi resursele de umor involuntar pe care comparaţia sa cu realitatea dîmboviţeană ni le-a furnizat prea uşor atîtea decenii. Opresiv şi omniprezent, el se stinge odată cu pretenţiile – nejustificate social astăzi – ale „culturii înalte“. Cîţiva dintre arhitecţii descendenţi din aristocraţie au rămas pînă astăzi fideli nostalgiei franceze. Spre pildă, unii s-au declarat deschis în favoarea continuării Bulevardului Victoria Socialismului, pentru a continua analogia cu Champs Elysées: o axă majoră, structurantă, bordată de edificii ample. Alţii văd în secolul al XIX-lea un model de dezvoltare urbană pentru Bucureşti: spre viitor, deci, înaintînd cu spatele. Dar astăzi, cînd ne publică, adică rar, Architecture d’Aujourd’hui o face sub specia „originalităţii“ şi „vitalităţii“ aşa-zisei „arhitecturi ţigăneşti“. Nu e o definiţie etnică, aşa cum par să creadă redactorii şi „ai noştri“. În aceleaşi condiţii, şi unii roma, şi unii români ridică „palate“ spălînd bani negri, dacă nu cumva şi pe terenurile altora. Străinii nu văd arhitectura de mîna a doua (sau, mai blînd spus, pentru exemplele cele mai reuşite, secundă) care emulează modele ocţidentaliceşti, oricît de cool vor fi părînd ele autorilor. Dimpotrivă, o vor face dacă şi numai dacă vom propune caracterul exotic (pentru ceilalţi, în ochii cărora vrem să ne oglindim) al propriilor tradiţii, în hainele contemporaneităţii.

Trebuie, poate, să găsim în sfîrşit (şi) un model urban alternativ, adică în afara celui francez, a cărui agendă şi moştenire în Bucureşti sînt chestionabile sever. Dacă tot nu sîntem în stare decît să proiectăm sub dictare, fără preocuparea propriei tradiţii sau a inovaţiei în orizontul specificităţii culturii locale, măcar să imităm modele cu adevărat noi. Sînt multe şi cîteva ne provoacă la o regîndire critică a – nu-i aşa? – grelei moşteniri. Sau, poate, nu sîntem în stare decît să maimuţărim avioanele care ne trec pe deasupra capului, copiindu-le forma în baloţi de paie sau chirpici...