Bazilica
- actualitatea unei tipologii romane -
La origine, bazilica este un edificiu roman public, destinat justiţiei, amplasat de regulă în relaţie imediată cu un forum. De formă dreptunghiulară elongată, bazilica are, pe una din laturile sale scurte, o absidă semicirculară, indicînd prezenţa şi poziţia autorităţii de judecată. Din secolul IV d.C., bazilica e convertită în spaţiu de cult creştin, cu care devine, practic, sinonimă, pînă într-acolo încît, în limba română, acest tip de spaţiu, devenit biserică, desemnează şi lăcaşul de cult, de orice formă va fi fiind el, dar şi instituţia de cult creştin prin excelenţă, spre deosebire de celelalte limbi romanice, unde lăcaşul de cult e desemnat de un derivat al etimonului grec ecclesia, care descrie adunarea credincioşilor. Cu toate acestea, o seamă de spaţii de tip bazilical cu rol civil au fost construite în Renaştere, notabilă fiind cea închipuită de Andrea Palladio la Vicenza, acoperită cu un enorm acoperiş de tipul unei bărci răsturnate.
Bazilica era acoperită cu o şarpantă în două ape, al cărei intrados era, la început, vizibil din interior, pentru ca, ulterior, şarpanta să acopere sisteme de bolţi, continui sau intersectate în cruce, precum şi cupole: exemplul notabil aici este Sfînta Sofia de la Constantinopole, o bazilică cu două abside complete (şi de lăţime egală cu deschiderea bisericii), surmontată de o cupolă cu diametrul egal cu lăţimea.
Spaţiul interior al lăcaşului de cult astfel descris poartă, inclusiv din motive simbolice, numele de navă. În evoluţie, tipul bazilical a trecut de la o navă la un număr de trei sau cinci nave, separate de colonade dispuse paralel cu axul longitudinal al edificiului. Dintre acestea, nava centrală se înalţă deasupra tuturor celorlalte, permiţînd accesul luminii naturale prin zidurile laterale astfel create, în vreme ce navele laterale, din ce în ce mai joase, reprezintă spaţii colaterale navei centrale, servind atît la descărcarea împingerilor laterale generate de aceasta, cît şi unor scopuri cultice secunde (capele, locuri de înmormîntare).
Deşi a dominat spaţiul creştin al secolelor II-VII d.C. şi a condiţionat ritualul şi arta sacră (vezi exemplele – excepţionale – de la Ravenna), bazilica a rămas asociată mai degrabă cu creştinismul occidental, devenit catolic după Marea Schismă. Acolo, în Occident, tipul bazilical s-a complexificat, primind nu doar un număr sporit de nave, ci şi geometrii noi, pornind de la intersectarea cruciformă a acestora, în vreme ce în Răsăritul, devenit ortodox, spaţiul bisericii s-a centrat, apărînd, ca final al devenirii ante 1453, tipul clasic numit cruce greacă înscrisă. Cu toate acestea, dacă unul dintre argumentele ortodoxiei româneşti este acela că se revendică de la predicarea Sfîntului Apostol Andrei în Scythia Minor, poate că nu ar fi lipsit de interes ca, pe aceeaşi logică, să ne amintim despre cîteva dintre primele biserici/bazilici de la noi, cele din coloniile greceşti de la Marea Neagră. Cel puţin în acest spaţiu originar al creştinismului de pe teritoriul actual al României, cred că ar trebui revizitate nu numai – chestionabile – prezenţe apostolice, ci şi, mult mai sigure, căci prezente, tipologiile planimetrice de la Callatis, Tomis, Istria sau Argame/Argamum. Ele pot constitui cu siguranţă o temă de reflecţie pentru arhitecţii bisericilor dobrogene de astăzi, căci ar reitera prezenţa şi identitatea creştinismului pe aceste locuri, dar şi moştenirea romană. Bazilica de la Niculiţel, sub hieration-ul căreia s-au găsit cei patru martiri (Zotikos, Atalos, Kamasis şi Filip), precum şi, dedesubtul lor, alţi doi, mai vechi şi neidentificaţi încă, era, pentru vremurile edificării ei, impresionant de monumentală. Este mare chiar şi după standardele actuale şi dovedeşte cît de important era Niculiţelul ca loc probabil de pelerinaj (mulţumită martirilor pe care, literalmente, este zidit lăcaşul).
De cîţiva ani plănuiesc cu Alexandru Nancu să ridicăm o bazilică la Argamum/Argame (azi şantier arheologic lîngă Jurilofca), la Capul Dolojman care avansează Podişul Casimcei în lacul Razelm (odinioară, în mare, la care era port faimos). Există o pantă întreagă a capului compusă din piatră care a stat cu siguranţă în compunerea cetăţii, dar care, astăzi, nu îşi mai găseşte locul în zidurile stabilizate la o anumotă cotă, joasă, pînă acolo unde restaurarea este sigură. Cu alte cuvinte, există un excedent de piatră din Argamum. O dorim, măcar pentru soclul unei astfel de bazilici de mică amploare (există mai multe în oraş, dintre care două jumelate: o putem replica, în plan, pe oricare dintre ele), în speranţa că, poate, măcar un bloc din piatra prăvălită spre Razelm va fi făcut parte din vreuna dintre bisericile timpurii din cetate. Restul structurii poate fi făcut din lut, ca şi casele celelalte deja ridicate de Fundaţia Habitat şi Artă în România (cu concursul arhitecţilor Mariana Celac şi Cătălin Berescu), iar structura acoperişului, tăvănit ca la orice bazilică timpurie, poate fi din lemn şi deci autoportantă.
Dau drept exemplu o structură cumva analoagă bazilicii pe care vrem noi să o facem la Argamum, pe care am identificat-o la Tivoli. Ea trimite direct la Antichitatea romană şi explică vizual mai sugestiv ceea ce vrem să facem. Vrem să reamintim dobrogenilor că sînt, orice s-ar spune, descendenţi (sau moştenitori culturali) ai primilor creştini de pe teritoriul acesta, aparţinînd de o sută cincizeci de ani României.
Avem planurile tuturor acestor bazilici şi ştim cît de urbană şi, în interiorul cetăţilor, cît de centrală era prezenţa lor. Putem extrapola restul şi chiar am putea să avansăm, în interiorul tipologiei date. Spre pildă, înlocuind tavanul plat, sau în două ape, cu bolţi în plin cintru, sau cu o curbură ceva mai plată. Există precedente atît pentru tipul consacrat, cît şi pentru cel de-al doilea. Un astfel de demers creator ar fi în legitimitatea moştenirii pe care, simbolic, o administrează astăzi biserica locului. De ce să ne privăm de frumuseţea bazilicilor dobrogene, privind doar la ruinele splendorii celei din străvechime, fără să încercăm să actualizăm privilegiata istorie a locului? Acum revigorăm tipologii străine medievale şi le ignorăm pe cele locale, antice. Or, să fi fost decident ortodox român astăzi, aş fi ales să celebrez arhitectural perioada conciliilor ecumenice, mai cu seamă că aceasta precede marea schismă şi, deci, este acceptabilă ca tradiţie comună, ecumenică.
Augustin Ioan este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“.
