Catedrala Mîntuirii Neamului – sau pragul civilizațional dincolo de care trebuie să pășim
Ideea de a pune pe hîrtie aceste rînduri este una mai veche, determinată de un sentiment de amărăciune. Primarul general ales al Capitalei a decis ca, în cursul anului 2021, Primăria Generală a Capitalei să nu mai aloce sume pentru construirea Catedralei Mîntuirii Neamului (voi folosi această denumire pentru acest edificiu, considerînd-o mai expresivă în raport cu simbolurile sale pentru poporul nostru). Am intuit că omul respectiv face asta nu din grija pentru banii bucureștenilor, ci pur și simplu dintr-un calcul electoral. Presupunerea mi-a fost întărită cînd, la puțin timp după declarația primarului, pe 29 martie 2021, în presa noastră apărea un sondaj despre această decizie. Cei intervievați erau de acord cu decizia primarului în proporție de 42%. Împotriva deciziei se exprimau 35% din cei intervievați, iar 23% nu aveau o părere. Pentru că nu este un sondaj pur politic, am crezut cifrele. De altfel, ele nu făceau decît să-mi confirme ceea ce bănuiam dinainte. Românii nu privesc cu simpatie această construcție. Campaniile furibunde duse împotriva acestui edificiu, de-a lungul timpului, par să-și fi făcut efectul. Dar să lăsăm aici acest sondaj, cu promisiunea că vom reveni asupra lui.
Unul dintre cele mai interesante subiecte de dezbatere publică al ultimilor ani îl reprezintă pentru noi, românii, fără îndoială, construcția acum, la începutul secolului XXI, a unei catedrale. Chiar dacă a fost un vis mai vechi al celor care au condus România, nimeni niciodată nu avut curajul să înceapă construcția unui asemenea edificiu. Printre motivele pentru care nu a început punerea în operă, vă veți gîndi desigur la timpuri. Mereu noi, oamenii, spunem că timpurile nu sînt bune, că „nu este timpul” pentru un gest sau o faptă. Evident, timpurile nu sînt niciodată bune pentru nimic și mult mai simplu și mai comod este să nu faci nimic. Atunci dai dreptate timpului prezent și stai în comoditatea epocii tale. Însă ce faci cu viitorul? Atunci se va spune că ai fost laș sau comod. Cel mai clar motiv pentru care nu s-a început construcția edificiului este lipsa curajului. Dacă am fi avut curaj, într-unul dintre momentele de liniște am fi putut începe. Dar acum este prea tîrziu să mai discutăm despre asta. Catedrala Mîntuirii Neamului se înalță deja maiestuoasă peste un București destul de trist și destul de vesel, dar mai ales un București aflat acum în răspăr cu acest monument. Și nu vorbim despre orice construcție, ci despre o mărturie splendidă a determinării și a forței noastre ca națiune. Edificiul este unic în lumea creștină atît prin dimensiunile sale, cît mai ales prin semnificația pe care o degajă. Este un semn că România nu a murit (așa cum dușmanii ne tot repetă) și că este capabilă să-și asume un destin.
Din păcate, așa cum spuneam, mai ales bucureștenii se află într-o relație de lipsă de dragoste cu ceva ce ar trebui să iubească. Nu am fost surprins de cifrele pe care le-am amintit mai sus pentru că, de fiecare dată cînd ajung în București și vorbesc despre Catedrală, constat cu amărăciune că ei nu empatizează cu ea. Motivele sînt diferite: o asemuiesc, din eroare, dorințelor de mărire ale unei persoane sau alteia, spun că este prea mare și că Dumnezeu nu avea nevoie de așa ceva pentru a fi slujit, sau pur și simplu spun că nu era timpul să cheltuim atîția bani cu o asemenea construcție.
Este mai mult decît evident că, în poziția pe care o avem cei mai mulți dintre noi în fața dezbaterii privind construcția Catedralei Mîntuirii Neamului, există multă trăire tipic românească. Prea mult timp am construit bisericuțe din lemn fără nici un fel de relevanță istorică și valoare culturală. Sîntem obișnuiți să fim mici și reacționăm ciudat în fața măreției. Cel mai ușor ne este s-o negăm. Mi se pare incredibil ca, trecînd pe lîngă acest edificiu, tu, ca român, să nu ai decît cuvinte critice. Ar trebui să știm că edificiul despre care vorbim este un vis al marilor români. Nu e o întîmplare că Regele Carol I este cel care s-a gîndit primul la construirea sa. Doar un spirit măreț putea gîndi pentru țara sa un asemenea edificiu măreț.
Unul dintre reproșurile lipsite de sens cînd se discută despre Catedrala Mîntuirii Neamului este cel legat de costuri și de lipsa de bani. Nu despre bani ar trebui să fie vorba aici, ci chiar despre mîntuire. Bani am avut și vom mai avea. Ei vin și pleacă, și nu putem să-i dăm pe toți doar pentru a umple burțile. Sîntem datori să depășim puțin biologia atunci cînd vorbim despre Catedrală. Orice nație își are urmele sale în istorie. Noi avem prea puține. Este timpul să ridicăm privirea de la pămînt spre cer. Acest efort este o bună ocazie a redeșteptării noastre. Oameni mici se chinuie să ne convingă că este de o vulgaritate fără sfîrșit. Se chinuie să ne spună că nu avem bani pentru așa ceva și că din acest motiv proiectul trebuia amînat. Bineînțeles că niciodată nu vom avea bani și, ca atare, mai bine nu ne apucăm. Unii, mai tari în aritmetică, merg pînă acolo încît transformă prețul edificiului în kilograme de carne sau de morcovi. Așa este, popoarele mici sînt dominate de biologie, cum bine spunea Cioran. Mulți români trebuie să fi rămas fără cartofi în casă pentru că s-a construit Catedrala. Și iată cum, cu mai puțini cartofi mîncați, reușim să pășim în istorie. Ce să mai comentăm?!
Ceea ce nu știu mulți dintre noi este că acest edificiu e un veritabil prag al civilizației românești, chiar dacă avem o întîrziere față de alte națiuni care-și au catedralele lor construite cu mult mai mult timp în urmă și că noi trebuie să ne asumăm acest prag și, mai ales, trebuie să-l trecem. Reacția noastră, a românilor, în fața măreției este impardonabilă. De fiecare dată înjurăm și bagatelizăm. Coborîm în derizoriu tot ceea ce poate fi măreț și punem în mișcare mașina de împrăștiat cu rahat de fiecare dată cînd ne simțim umbriți de ceva/cineva. Avem o apetență pentru ceea ce este mic. De altfel, într-o campanie împotriva Catedralei, unii chiar credeau că ei știu ce preferă Dumnezeu, adică lemnul și spațiile mici. Vă dați seama că oamenii despre care vorbesc își luaseră singuri sarcina de purtători de cuvînt ai lui Dumnezeu pe pămînt!
În dezbaterea noastră aș vrea să-l aducem și pe Emil Cioran, care a scris una dintre cele mai fierbinți lucrări despre noi și țara noastră. Este vorba despre Schimbarea la față a României. Îl aducem alături de noi pentru că și cu ajutorul său și al mărturiei sale vom înțelege mai bine despre ce vorbim și ce reprezintă cuvintele noastre în fața faptelor noastre, ca martori ai istoriei. Am folosit sintagma „fierbinte” pentru că pur și simplu, atunci cînd am citit-o, am simțit că paginile sale îmi ard mîinile. Este atîta dragoste de poporul român în această carte, încît nu ar putea să încapă în mințile noastre „liniștite” de acum. Pur și simplu, Cioran ne ajută să ne înțelegem mai bine reacțiile în legătură cu construirea Catedralei Mîntuirii Neamului. Ne-o spune clar, ca să știm și să nu uităm cine sîntem și cine ar trebui să fim: „Toată forma românească de existență este stăpînită de geniul momentului. În zadar am încerca să ne educăm spiritul înspre activitatea constructivă, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare conștientă și efort susținut. Inspirația de moment este legea noastră. Românul iubește întorsătura, adică inconsecvența în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul său ar fi construirea unei catedrale; tendința lucrurilor înspre înălțime, ascensiunea firii, este străină complet geniului nostru. Turnurile bisericilor românești nu se sprijină în cer, așa cum se întîmplă cu cele gotice, ci rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mulțumite că se află undeva, aproape de tot, un pămînt de care nu e bine să te îndepărtezi. O catedrală este un răspuns al lui Dumnezeu la toate întrebările pe care i le-a pus omul. Ea dovedește că distanța dintre creator și creatură este departe de a fi infinită și că, la urma urmelor, ei s-ar putea întîlni vreodată în înălțimi. (...). Făcut-am multe bisericuțe în trecutul nostru, toate triste și mici. Improvizații de credință. (...). Lipsa unui simț ascensional al devenirii, a unui elan constructiv în procesul firii, a făcut cultura românească o cultură a imediatului. Toate lucrurile se întîmplă aici și acum. A te descurca printre contingențe, iată imperativul viziunii circumstanțiale a vieții” (Emil Cioran, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1990, pp. 85-86).
Ce-ar mai fi de spus? Să spunem ceva în continuarea lui Cioran sau pur și simplu să-l interpretăm? Dar ce am putea interpreta? Nu este el destul de clar? Toate națiunile mari au avut în istoria lor un prag al venirii în istorie. Unii au descoperit noi continente, unii au supus populații și teritorii de peste mări, unii au construit catedrale și alții au scris mari opere ale literaturii universale. Am putea spera și noi că, odată cu construcția acestei catedrale, pășim în istorie. Este un prag al devenirii obligatoriu, spre o nouă legitimitate. Este un fel de mîntuire necesară, o detașare în raport cu un trecut în care, din diferite motive, nu am putut lăsa pe pămînt asemenea urme. Despre asta este vorba, despre un pas dincolo de un prag. Un pas decisiv în raport cu asumarea a ceea ce va fi românismul în viitor.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
Foto: wikimedia commons
