Securitate, diplomaţia comerţului şi iar securitate

Un nou jucător de anvergură s-a aşezat la masă în Orientul Mijlociu. Turcia politicii externe concentrate aproape exclusiv pe securitate, pe linia „zero probleme cu vecinii“ şi pe rolul NATO, în strînsă legătură cu alianţa uneori tensionată cu Statele Unite, şi-a modificat aproape radical strategia, în ultimii zece ani impunîndu-se pas cu pas, ca actorul fără de care nu poate fi luată în calcul nici o discuţie ori subiect care ţine de Orientul Mijlociu. Dar poziţia sa este delicată, ameninţată şi cu deznodămînt greu de anticipat.

Era firesc ca ambiţiile Turciei să crească pe măsura dezvoltării şi expansiunii sale economice. Cu o economie ferită de criză – în timp ce statele europene se zbat –, cu o populaţie atinsă tot mai evident de microbul consumerismului, şi din ce în ce mai bine plătită, cu un peisaj legislativ tot mai favorabil investiţiilor şi iniţiativelor de afaceri, era evident că Turcia avea foarte repede să îşi adapteze linia de politică externă şi să o facă mai ambiţioasă pe măsura nevoii sale de expansiune, mai ales pe plan comercial. Aşa că, dacă iniţial a acţionat mai ales în spaţiul tradiţional al Asiei Centrale, în curtea din spate a Rusiei – în mod miraculos fără tensiuni majore cu Moscova –, Turcia s-a poziţionat tot mai clar în Orientul Mijlociu, mai ales odată cu primăvara arabă. Evident că rămîne în continuare un punct de greutate obsesia graniţelor, mai ales în condiţiile în care au rămas nerezolvate diferenduri vechi asupra unor teritorii – de exemplu cu Siria, care pe deasupra a devenit sursă de instabilitate şi violenţă. După o bună perioadă de linişte şi stabilitate la graniţe, de dezvoltare fără precedent a legăturilor comerciale cu restul regiunii, inclusiv cu actori incomozi ca Iranul, schimbările din Orientul Mijlociu şi mai ales războiul civil din Siria au reamintit turcilor că sînt plasaţi într-o zonă minată.

Încă dinainte de primăvara arabă, Turcia – după ce ani la rînd acţionase discret în dosare ca Iranul – a ieşit la rampă şi şi-a afirmat răspicat pretenţia, în bună măsură justificată, la postul de forţă principală cu atribute de mediere în Orientul Mijlociu, un loc ocupat, pînă recent, în multe dosare regionale, de Egipt. Turcia părea că are totul de partea ei: un mediu politic stabil, o economie înfloritoare, o imagine pozitivă în Orient, o sursă de soft power, o influenţă deloc neglijabilă inclusiv prin cultura pop pe care o exportă, în special prin valul de seriale TV care pun probleme sociale şi politice interzise de obicei în regiune. De partea ei, Turcia are şi calitatea de membru NATO, în mod normal un defect în ochii regiunii destul de ostile faţă de Alianţă, un defect transformat în avantaj prin impunerea percepţiei că statele din zonă au pe cineva „al lor“ la masa celor puternici.

O altă calitate a Turciei a fost felul în care s-a impus, nu doar economic, ci şi politic printre statele emergente, ca Brazilia, prin legături surprinzătoare cu ţări aflate la mare distanţă. Un alt punct benefic este proiecţia Turciei ca model politic pentru statele care ies din primăvara arabă, state cu populaţii care îşi doresc, cel puţin declarativ, democraţie, dar mai ales economii deschise la iniţiative, oportunităţi şi fără corupţie, populaţii care în acelaşi timp au sensibilităţi religioase care nu pot fi tratate strict prin modelul ori soluţiile politice şi administrative occidentale. Spaima aproape instantanee declanşată de trezirea arabă a fost că viitoarele regimuri politice vor urma un model de tip iranian de stat religios, iar Turcia a avut doar de cîştigat, prin comparaţie, la capitolul imagine, cînd a venit vorba de modele de viitor. Ceea ce spunea, de exemplu, toată lumea în Egiptul revoluţionar era „Turcia da, Iran, nu!“.

Dar chiar cu atîtea avantaje care deja funcţionează în favoarea Turciei, construcţia nu este fără defecte. Unul ar fi vechea problemă kurdă, insuficient tratată acolo unde era în puterea lor, de către autorităţile turce, în pofida progreselor din ultimii ani. O problemă care riscă să se amplifice vine dintr-o Sirie post-Assad, unde kurzii sirieni se vor manifesta pentru autonomie sau federalizare, asta după ce kurzii irakieni deja au o autonomie relativ confortabilă care le aduce, pe zi ce trece, şi beneficii economice care le întăresc poziţia. În combinaţie, cele două probleme pot fi catastrofale pentru Ankara, care şi aşa abia reuşeşte să menţină sub control ambiţiile populaţiei kurde. Turcia a privit automat spre viitor şi a făcut o alegere fără echivoc cînd s-a plasat imediat de partea opoziţiei, la regimurile aflate la putere în toate statele atinse de trezirea arabă, şi a avut de cîştigat iniţial, pentru că s-a dovedit mai dinamică şi mai categorică decît alte state, inclusiv mari puteri, pentru că a proiectat în ochii populaţiilor respective o imagine de bunăvoinţă şi deschidere, pentru că a expus rapid planuri de a umple, inclusiv economic, un spaţiu care are nevoie de restartare economică şi anticipat ca mai deschis pe viitor la investiţii. Dar, dacă în Libia, jocul a avut în general beneficii, în cazul Siriei, Turcia s-a trezit deja cu o vulnerabilitate. Dincolo de declaraţiile în favoarea instaurării democraţiei, nu este clar care sînt calculele Ankarei pentru scenarii cu şi fără Assad.

Pînă acum, poziţia Ankarei a fost fără echivoc – „fără Assad“, mai ales după ce violenţele din Siria s-au scurs peste graniţă în Turcia, acompaniate de un mare număr de refugiaţi care reprezintă o sursă de probleme economice şi sociale. Un război civil de uzură în Siria nu are cum să convină Turciei, iar o Sirie post-Assad, alături de necunoscuta kurdă cu potenţial exploziv, iarăşi reprezintă un risc pentru poziţia pe care Turcia şi-o doreşte întărită în regiune. În plus, competiţia pentru rolul de mediator în procesul de pace dintre israelieni şi palestinieni, care părea cîştigată de Turcia acum cîţiva ani, este din nou în plină desfăşurare, de cînd preşedintele Mohamed Morsi a ajuns la putere în Egipt.

Preşedintele egiptean Mohamed Morsi pare decis să-şi repună ţara în postura de dinainte de revoluţia din 2011 – de mediator de neînlocuit – şi a şi dovedit ce poate Egiptul, după ce a obţinut, în toamna lui 2012, încetarea focului între Israel şi Hamas. După ce a devenit preşedinte, Morsi a făcut o serie de vizite strategice din China în Europa şi pînă în Iran, în încercarea de a reafirma poziţia diplomatică unică pe care o are Egiptul în regiune. Egiptul are relaţii consfinţite prin tratate cu Statele Unite şi Israel, primeşte ajutor financiar de la Uniunea Europeană şi, în acelaşi timp, noul său preşedinte provine din rîndurile unei mişcări islamiste sunnite, dar care discută cu Iranul şiit şi chiar face declaraţii critice tocmai la Teheran, la adresa Siriei lui Bashar al-Assad, aliată a Iranului – toate acestea, la prima vedere contradicţii, pot oferi Egiptului o poziţie unică de negociere diplomatică într-o regiune marcată de conflicte deschise sau în fierbere. O regiune în care, în ultima vreme, Turcia vrea să îşi afirme rolul de putere regională cu capacitate de negociere nu numai în zonă, dar şi între Orient şi Occident. În plus, Turcia a rămas, după seria de tensiuni care a culminat cu incidentul navei Marmara, cumva în suspans în relaţia cu Israelul, iar conceptul de mediator presupune bune relaţii cu toate părţile.

Turcia lui Erdogan, aflată deja în opoziţie deschisă la Siria lui Bashar al-Assad şi în contradicţie pe acest subiect cu aliatul său, Rusia, dar şi în plină răcire a relaţiilor cu Israelul, cu nemulţumiri în relaţia cu Uniunea Europeană, care vin din statutul de etern candidat – această Turcie nu mai pare un pariu sigur pentru postura de mediator regional, care poate fi, dintr-o poziţie mult mai bună, Egiptul, cel puţin în chestiunea israeliano-palestiniană. Rămîne de văzut însă dacă ambiţia Ankarei nu va fi ajutată de izbucnirile de criză politică din Egiptul încă indecis privind calea în plan intern, cu un preşedinte contestat şi acuzat de tendinţe dictatoriale şi cu o populaţie care nu agreează deloc acordurile cu Israelul.

Noile linii turce de politică externă au fost determinate şi apoi susţinute mai ales de creşterea economică şi de extinderea sau consolidarea prezenţei pe noi pieţe. Motorul economic însă nu este infailibil, în condiţiile în care există mari diferenţe de dezvoltare între regiunile Turciei, birocraţia încă are complicaţii orientale, iar perspectiva de aderare la UE este parcă într-un etern blocaj. Proiecţiile economice arată că, deşi Turcia va rămîne cu creştere economică, ea riscă să nu fie sustenabilă şi să scadă în jurul valorii de 2%. Prin comparaţie cu majoritatea ţărilor UE, chiar şi cu un procent mai scăzut de creştere economică, Turcia va fi peste pragul european, însă trebuie luat în calcul climatul economic regional nesigur şi tulburat tocmai de evenimentele politice salutate şi încurajate de Ankara.

Deja s-a extins lista cu problemele din regiunea apropiată şi ale vecinilor Turciei, cea care menţionează încă prioritară politica „zero probleme cu vecinii“ – Siria, aflată pînă în 2011 într-o relaţie economică specială cu Turcia, este acum încleştată în război civil; Iranul jonglează tot mai greu cu dosarul nuclear, în consecinţă şi legăturile economice cu Turcia au slăbit sub apăsarea sancţiunilor internaţionale, la fel cele politice, care nu mai au căldura de acum cîţiva ani, mai ales după ce Turcia a fost de acord să găzduiască elemente ale scutului american anti-rachetă şi în plus, un Iran nuclear poate fi o ameninţare dacă au loc lovituri externe asupra siturilor nucleare iraniene, ceea ce s-ar traduce şi prin radiaţii care pot ajunge pe teritoriul turc; pieţele europene sînt baza succesului comerţului turcesc, dar previziunile de cerere nu sînt optimiste, pe măsura crizei prelungite; climatul economic din Golf este agitat în ecou la primăvara arabă; Egiptul se anunţă un posibil competitor puternic în chestiunile diplomatice şi politice ale regiunii, cu propria agendă, nu mereu în armonie cu cea turcă; relaţia excelentă cu Rusia riscă să fie afectată de poziţiile diferite la Moscova şi Ankara în privinţa viitorului Siriei, dar şi de posibile tensiuni care vin din concurenţa energetică şi dintr-un nou descoperit entuziasm al Rusiei pentru o mai clară prezenţă în Marea Neagră şi în Mediterană; şi tot în Mediterană, descoperirea de gaze naturale şi graniţele maritime încă neclarificate au încins din nou spiritele în relaţia Cipru-Turcia, pe fondul tradiţional deja iritat.

Turcia a părut să prefere să îşi investească eforturile diplomatice în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, ca să îşi afirme un rol de lider, şi a dat impresia că îşi neglijează, cel puţin ca grad de disponibilitate, relaţia cu UE şi NATO, prin declaraţii sau poziţii care au pus-o de multe ori în contradicţie cu liniile generale europene şi americane şi au blocat sau tensionat decizii, lucru care a făcut ca Ankara să fie văzută uneori mai degrabă ca o sursă de dificultăţi decît de soluţii. Însă gradul de disponibilitate politică a Turciei în relaţia cu UE şi NATO poate să crească în perspectiva unui război civil de durată în Siria. Ameninţarea majoră de securitate pe care o reprezintă situaţia din Siria pentru Turcia a determinat Ankara să apeleze la ajutor occidental pentru a-şi proteja graniţa de revărsări de violenţă, un tip de ajutor şi de cooperare în materie de securitate care nu ar fi putut veni din altă parte decît din orientarea vestică a Turciei.

Aşadar, Siria în haos, bomba cu ceas care este dosarul nuclear iranian, schimbările strategice pe care le aduce descoperirea de rezerve de gaze naturale în Mediterană, plus viitorul complicat şi departe de a fi decis al primăverii arabe fac ca Ankara, dacă vreodată s-a gîndit că ar putea acţiona diplomatic, de preferinţă singură, în regiune, să se gîndească cel mai probabil de două ori şi să intre într-o nouă formulă a politicii externe care să strîngă legătura cu Europa şi SUA, chiar dacă opiniile nu vor coincide întotdeauna.

Carmen Gavrilă este corespondent diplomatic Radio România Actualităţi.

Foto L.Muntean