Christopher R. HILL

Politica SUA în Siria, politica împotriva căreia Trump a purtat o campanie și pe care acum a abandonat-o, a avut de a lungul vremii două fundamente: stabilitatea Irakului și înfrîngerea ISIS. Sub președinția lui Barack Obama – și, pentru puțină vrem

Dezbaterea chestiunii imigrației evidențiază faptul că, în America, centrul politic e pe cale de dispariție. Dar radicalismului lui Trump nu trebuie să i se răspundă cu un radicalism îndoit. Trump și susținătorii săi și-au ales cu grijă subiectele cîștigătoare. Cel mai bun răspuns e refuzul de a intra în jocul lor cinic și o politică care să se adreseze unui segment cît mai vast al populației americane. Ceea ce poate fi făcut.

Complexitatea situației din Siria a depășit cu mult capacitatea lumii de a o gestiona. Evenimente care se succed cu viteză, numărul tot mai mare de actori și liniile frontului în permanentă schimbare – toate acestea indică un impas.

Adevărata motivație a liderului nord-coreean Kim Jong-un, atunci cînd a făcut apel, pe 1 ianuarie, la relații mai bune cu Coreea de Sud, nu a fost o „rezoluție sinceră pentru Anul Nou“.

În Occident, glorificarea virtuților democrației în fața întregii lumi a amintit multă vreme – alături de amenințarea focului veșnic pentru cei care nu adoptă crezul democratic – de prozelitismul unei religii seculare.

Casa Albă a președintelui Trump pretinde că redefinirea Coreei de Nord ca stat care sponsorizează terorismul este un „pas esențial“. Dar nu este așa. De fapt, ministerul de finanțe al SUA nici măcar nu are nevoie de o astfel de definiție, pentru a formula sancțiuni suplimentare.

Iranul trebuie să renunțe la sloganurile toxice, precum „Moarte Americii“, și să colaboreze cu SUA în vederea promovării propriilor interese și aspirații.

Puțini ar avea, în SUA, nervii să propună o acțiune militară care ar expune 20 de milioane de sud-coreeni unui pericol iminent. Unii sînt de părere că ar trebuit să se ajungă la o înțelegere cu regimul lui Kim: o încetare a testelor balistice în schimbul unei restrîngeri a exercițiilor militare comune ale SUA și Coreei de Sud. Dar această abordare ar slăbi alianța vitală cu Sudul – chiar dacă în mică măsură –, fără însă a stăvili apetitul Nordului pentru arme nucleare.

Ne aflăm abia într-a doua lună a mandatului prezidențial al lui Donald Trump și mulți americani sînt deja obosiți de întregul circ și se întreabă ce vor aduce cele 46 de luni care urmează.

Sfîrșitul luptelor din Alep nu va pune capăt războiul sirian, în ciuda armistițiului proaspăt încheiat pe întinsul întregii țări. Și nici nu va alina suferința populației orașului, în cea mai mare parte dislocată.

Administrația lui Trump a subliniat adesea că va privi mai mult spre interiorul țării, concentrîndu-se pe politica internă și punînd interesele Americii pe primul loc, în politica externă. Dar Trump nu poate evita asumarea unui rol în Orientul Mijlociu. Să sperăm că va fi unul constructiv.

În septembrie, Coreea de Nord a efectuat cel de-al cincilea test nuclear – al doilea, anul acesta.

La fel cum Rusia poate pierde pentru că se implică, SUA pot pierde pentru că nu se implică – sau, mai precis, pentru că nu reuşesc să elaboreze, şi cu atît mai puţin să aplice, o strategie politică coerentă şi bine ţintită pentru Siria.

Decizia preşedintele Barack Obama de a spori numărul trupelor terestre americane din Irak şi de a le plasa în provincia Anbar, preponderent sunnită, a stîrnit numeroase discuţii aprinse. În Statele Unite, dezbaterea publică a pus pe tapet experienţa Vietnamului, unde desfăşurarea tot mai masivă de acţiuni militare a dus la o împotmolire gravă.

Orientul Mijlociu le dă de furcă preşedinţilor SUA, de 70 de ani încoace. Istoric vorbind, sprijinirea Israelului şi a dreptului său de a exista în limita unor frontiere apărabile s-a aflat într-un echilibru precar cu necesitatea de a apăra rutele maritime ale petrolierelor, altfel spus, de a proteja aprovizionarea cu energie a întregii lumi.

Potenţialele beneficii ale reorientării politicii externe americane către regiunea Asia – Pacific s-au văzut din plin în noiembrie. Dar în Orientul Mijlociu, unde miza pare să crească pe săptămînă ce trece, Statele Unite au întîmpinat obstacole.

Preşedintele Barack Obama are dreptate cînd spune că distrugerea Statului Islamic e un obiectiv pe termen lung. Totuşi, deşi Obama a identificat corect Statul Islamic drept ceea ce SUA nu-şi doreşte în zonă, nu a reuşit să identifice ceea ce SUA vrea pentru Siria – pentru care America ar trebui să stimuleze sprijinul în zonă şi în comunitatea internaţională mai largă.

Oricine crede că alegerile în politica externă se reduc la unele maniheiste între bine şi rău nu trebuie decît să privească la criza ucraineană. Este cu adevărat, aşa cum fostul secretar de stat Warren Christopher a spus despre Balcani, „o problemă din iad“.

Pentru a înţelege că există o legătură strînsă între războaiele din Irak şi din Siria, este suficient să observăm rolul grupării militare Al-Qaida afiliate – Statului Islamic din Irak şi Levant, ai cărei luptători s-au revărsat peste graniţa siriană în provincia irakiană Anbar.

Denver – preşedintele Obama a avut dreptate să renunţe la întîlnirea APEC (Cooperarea Economică Asia – Pacific) din Bali, Indonezia şi să se axeze, în schimb, pe patologiile politice ale Congresului SUA.

Cînd monarhia Bourbonilor a fost restaurată, în 1815, se vorbeşte că diplomatul francez Talleyrand ar fi spus despre Bourboni: „Nu au învăţat nimic şi nu au uitat nimic.“ La zece ani după începerea războiului din Irak, întrebarea este dacă cineva – americanii, irakienii, iranienii, alte state arabe – a învăţat ceva din această experienţă îngrozitoare.

Discursul preşedintelui Barack Obama despre revoltele populare care au loc în Orientul Mijlociu, urmat de vizita la Washington a prim-ministrului israelian Beniamin Netaniahu, a urmărit să demareze un nou efort de resuscitare a procesului de pace israelo-palestinian.