⬆
butoiul cu pulbere arab
Orientul Mijlociu – e momentul să fim realişti
Orientul Mijlociu le dă de furcă preşedinţilor SUA, de 70 de ani încoace. Istoric vorbind, sprijinirea Israelului şi a dreptului său de a exista în limita unor frontiere apărabile s-a aflat într-un echilibru precar cu necesitatea de a apăra rutele maritime ale petrolierelor, altfel spus, de a proteja aprovizionarea cu energie a întregii lumi.
Viitorul Siriei
Preşedintele Barack Obama are dreptate cînd spune că distrugerea Statului Islamic e un obiectiv pe termen lung. Totuşi, deşi Obama a identificat corect Statul Islamic drept ceea ce SUA nu-şi doreşte în zonă, nu a reuşit să identifice ceea ce SUA vrea pentru Siria – pentru care America ar trebui să stimuleze sprijinul în zonă şi în comunitatea internaţională mai largă.
Enervanții de arabi
Adevărul e că poveştile astea cu revoluţiile tineretului arab, care iese în stradă şi protestează, enervează pe aproape toată lumea. Pentru că toată lumea vrea stabilitate şi predictibilitate. Astea două sînt pentru oamenii mari – politicieni, afacerişti, analişti – cam ce sînt jucăriile pentru copii. Dacă ar putea să-i scrie lui Moş Crăciun, oamenii mari ar cere să le aducă stabilitate şi predictibilitate.
Adevărat sau nu: despre democrația arabă
„Zidul Berlinului a căzut în lumea arabă“ Da și nu. Comparaţia între valul extraordinar de schimbare politică din lumea arabă şi cel la fel de dramatic care a lovit Europa Centrală şi de Est în 1989 este tentantă. Azi, în Orientul Mijlociu, la fel ca în 1989, un număr impresionant de oameni obişnuiţi revendică cu curaj şi, de cele mai multe ori, nonviolent, un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor.
Alger, în căutarea unei mișcări
Sofiane Chebouki a intrat în comă profundă la secţia de arsuri grave a spitalului din Annaba, al treilea oraş ca mărime al Algeriei, aflat la cîţiva kilometri de graniţa tunisiană. „80% din suprafaţa corpului prezintă arsuri de gradul doi sau trei.
Martor la revoluția din Egipt
Deja Egiptul ţinea prima pagină a ziarelor cînd am ajuns în Cairo. La aeroport, zona de sosiri era transformată în dormitor. Oamenii aşteptau să se facă ora 8, să se ridice interdicţia de circulaţie şi să poată pleca spre casă. În zona unei cafenele, cîţiva angajaţi ai aeroportului urmăreau la televizor imagini din Piaţa Tahrir şi bucăţi reluate dintr-un discurs al preşedintelui Hosni Mubarak.
Găsiți cîteva asemănări...
În noiembrie anul trecut am fost invitat să particip la primul forum al tinerilor lideri arabi şi europeni organizat de Ministerul de Externe al Austriei şi susţinut financiar de Fundaţia BMW. A fost o experienţă de învăţare serioasă pentru mine. Erau acolo tineri activi şi educaţi din toată lumea arabă, din Maroc şi Libia pînă în Bahrein, din calmul pe atunci Egipt, instabilele Irak şi Palestina şi tot Golful cel bogat.
Terapeutul lumii arabe
„De ce eşti îngrijorat? Vrei să-mi spui ceva? Nu-ţi fie frică!“ spune bărbatul brunet aplecat ameninţător peste banca din care un puşti îl priveşte topit de frică. Aşa începe videoclipul pentru „Rais Lebled“, cîntecul care a devenit imnul revoluţiei din Tunisia fiind preluat şi de tinerii din celelalte ţări arabe răzvrătite.
Obama al Arabiei?
Din 1989, lumea nu a mai asistat la o asemenea contagiune impetuoasă a libertăţii şi democraţiei, ale căror pasiuni arzătoare au cuprins o vastă şi veche regiune, cu o nevoie stringentă de reformă. Din Maghreb pînă în Levant şi Peninsula Arabică, istoria arabă s-a urnit spre o nouă destinaţie. O nouă generaţie de lideri pare a aştepta să intre pe scena istoriei.
Uniformitatea în nedemocrație
Într-un articol relativ recent (2010), Larry Diamond se întreba de ce al „treilea val“ al procesului global de democratizare (Huntington) nu a atins Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (OrMAN) – sau, mai precis, statele arabe. Într-adevăr, în timp ce valul început în sudul Europei cu Revoluţia Garoafelor în 1974 a făcut înconjurul lumii, atingînd America Latină, Asia şi Estul Europei spre sfîrşitul anilor ’80, statele arabe nu au fost „contagiate“ pînă de curînd.
Bombele nu aduc o bună societate
S-a încercat. Niciodată mijloacele militare nu au putut impune singure o societate democratică. Epopeea din Irak, dar şi a celui mai lung război din istoria SUA – cel din Afganistan – o dovedesc cu prisosinţă. Odyssey Dawn e un nume frumos pentru o necesară, dar gravă opţiune în Libia.
Învățămintele tranziției Estului European pentru Sudul Mediteranean
Lumea arabă se află la o răspîntie istorică, asemănătoare în unele privinţe răscrucii din Estul european în anii ’90. Mişcările contestatare din Tunisia, Egipt, Libia şi alte ţări din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu au avut drept cauze cardinale o combinaţie explozivă de saturaţie faţă de un regim politic osificat şi opac, şi de cauze economice şi sociale. Ceea ce îngăduie justificat o analogie cu un ’89 est-european.