Bombele nu aduc o bună societate

S-a încercat. Niciodată mijloacele militare nu au putut impune singure o societate democratică. Epopeea din Irak, dar şi a celui mai lung război din istoria SUA – cel din Afganistan – o dovedesc cu prisosinţă. Odyssey Dawn e un nume frumos pentru o necesară, dar gravă opţiune în Libia. Nu ştim dacă alegerea sa face trimitere la mitologia mediteraneeană sau la natura inevitabil înşelătoare şi de durată a angajamentului occidental în regiune. Indiferent cît de mult sau puţin vor dura aceste operaţiuni militare, şi ce rezultat vor avea, acest moment este consecinţa unui fenomen mai vast şi va fi urmat de o succesiune de evenimente care necesită răspunsuri. Există întrebări fundamentale: Cine este şi cum va arăta noua elită arabă? Care este modelul de urmat pentru societăţile eliberate de sub dictatură şi regimuri autoritare? Cît de grav şi de iminent este riscul fundamentalismului şi cum poate să fie efectiv combătut? În primul rînd, ele sînt întrebări pentru societăţile arabe din Africa de Nord şi Orientul Apropiat extins. Dar răspunsurile presupun şi opţiuni şi poziţionări dinspre lumea occidentală.

Libia este parte dintr-un proces de transformare fundamentală care a cuprins ca un incendiu lumea arabă şi musulmană. Acest vînt al schimbării a cuprins, în grade diferite, multe dintre ţările musulmane, din Tunisia şi pînă la graniţa Chinei. Nu am prevăzut aceste schimbări şi ele au venit dintr-o parte a societăţilor arabe şi musulmane de la care puţini se aşteptau. Multe presupoziţii se dovedesc astăzi profund eronate. Efectul cumulativ al tehnologiei, al comunicaţiilor şi educaţiei, cuplat cu forţa demografiei creează un seism politic regional care va avea efecte globale. Puşi în faţa acestor realităţi, trebuie să gestionăm procesul şi implicaţiile sale pentru Europa şi lumea occidentală. Nu se mai pune problema alegerii. Ea a fost făcută de succesul străzii şi al noilor elite arabe. Acestea nu sînt, în această etapă, contaminate masiv de fenomenul islamismului fundamentalist. Dar sînt la fel de vulnerabile pe cît este parfumul democratic cu iz de iasomie la fumul exploziilor.  Pînă în acest moment, toate forţele implicate în operaţiunile militare destinate să susţină rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate ONU privind Libia sînt occidentale. Sînt semne, deocamdată ne-substanţiate, că state arabe ar putea să se alăture. Este semnificativ pentru ca întregul efort de apărare a unui set fundamental de principii şi valori universale să fie credibil şi eficient. Dacă numai occidentalii sînt aliniaţi într-un asemenea exerciţiu, sau dacă natura implicit riscantă a unei operaţiuni militare aduce victime civile, opinia publică occidentală şi strada arabă vor întoarce rapid foaia. Lucrurile se complică şi mai tare dacă în ecuaţie se introduce decizia Arabiei Saudite şi a Emiratelor Unite de a trimite forţe în Bahrein.  

Răspunsurile Vestului la această schimbare trebuie atent calibrate. Nu va fi uşor pentru că asistăm la un nou tip de tranziţie lipsită de instrumente puternice de persuasiune şi influenţă, cum a fost modelul democraţiilor occidentale şi al integrării europene pentru spaţiul ex-comunist. Prinse între provocările unor conflicte ideologice, religioase, comunitare şi adesea cadoul otrăvit al resurselor petroliere, aceste societăţi îşi caută drumul. Aşa cum se vede deja în Tunisia, Egipt, Libia, Siria, Bahrein sau Yemen, fenomenul este în plină evoluţie şi extrem de divers. Ţările occidentale sînt dublu incapacitate de istoria lor colonială şi de atitudinea cel puţin dubioasă faţă de oameni puternici şi regimuri autocratice în regiune. Sacrificarea valorilor şi dublul standard în tratamentul acestora şi al abuzurilor şi limitărilor libertăţilor fundamentale în regiune, în funcţie de prezenţa resurselor energetice sau a unor interese securitare locale, are un preţ semnificativ măsurat în gradul de credibilitate. De aceea, dacă fenomenul de schimbare are o profundă valoare democratică, pentru a reuşi pe termen lung, acesta trebuie activ şi energic susţinut de parteneri credibili. Nimeni nu e mai bine poziţionat pentru a oferi acest sprijin decît societatea civilă din lumea occidentală. Spre deosebire de guverne, nu este văzută critic de lumea arabă. Din contră, organizaţii ca Amnesty International sau Carnegie Endowment au fost între cele care au criticat constant abuzuri în ţări cu care statele occidentale aveau relaţii privilegiate. Instituţiile civice au credibilitate, expertiză şi vocaţie în facilitarea tranziţiei. Ele nu pot să suplinească rolul guvernelor şi al instituţiilor financiare. Pot, în schimb, să creeze punţi, să stabilească dialog şi să transfere experienţe valoroase sau chiar critice pentru perioada care urmează. Există o excelentă oportunitate pentru solidaritatea, dar şi expertiza în gestiunea şi accelerarea tranziţiei a unor instituţii ca OSI, Carnegie, NDI şi NRI, Westminster Foundation, Project on Middle East Democracy, World Movement for Democracy etc. Toate acestea au avut un rol important în facilitarea tranziţiei politice şi civice în Europa de Est. 

Diferenţa importantă este că în ţările arabe nu e clar care este modelul spre care se îndreaptă. Puteri emergente pot să dea modele economice şi politice, dar nu toate sînt în mod automat democratice sau de natură să ofere o promisiune de libertate reală societăţilor arabe. Altele au interese economice şi sînt interesate să umple golul potenţial. Tocmai de aceea Turcia, o ţară simultan musulmană şi democratică, poate şi trebuie să joace un rol important. La fel, relaţia dintre UE şi Turcia are rolul unei hărţi de turnesol. Organizaţii neguvernamentale turceşti sau internaţionale – dar lucrînd prin Turcia – pot să fie exact instrumentul care să facă diferenţa în această luptă pentru inimi şi minţi în lumea arabă şi musulmană. Reţeaua institutelor Aspen, din care face parte şi Aspen România, are o serie de programe (Aspen Liberty Fellowship, Aspen Middle East Leadership Initiative, Iniţiativa pentru Palestina) care îşi propun tocmai să faciliteze dialogul între comunităţi, mediul de afaceri, societatea civilă. Aspen România va contribui la acest efort şi are nevoie de parteneri din societatea civilă românească românească şi europeană cu experienţă în proiectele de transformare democratică.  

În Libia, în primă instanţă, procesul în curs are legătură cu apărarea vieţii cetăţenilor ameninţaţi de un regim dictatorial. Cînd represiunea devine crimă şi instrumentele ei devin militare, argumentele suveranităţii nu funcţionează. Pe de altă parte, întreaga miză a operaţiunilor depăşeşte doar acest obiectiv punctual. Imaginile transmise de media sînt în acest sens înşelătoare. Lupta aceasta nu va fi cîştigată cu avioane de luptă, bombe şi rachete.  

Este foarte probabil ca următorul val în acest proces de durată să fie marcat nu de avioane de luptă, ci de organizaţii neguvernamentale. Acest lucru va fi posibil pentru că ele sînt deja prezente în regiune, lucrînd împreună şi alături de elita arabă emergentă, competentă şi dornică de succes.

Andrei Ţărnea este director executiv al Institutului Aspen România.