Uniformitatea în nedemocrație

Într-un articol relativ recent (2010), Larry Diamond se întreba de ce al „treilea val“ al procesului global de democratizare (Huntington) nu a atins Orientul Mijlociu şi Africa de Nord (OrMAN) – sau, mai precis, statele arabe. Într-adevăr, în timp ce valul început în sudul Europei cu Revoluţia Garoafelor în 1974 a făcut înconjurul lumii, atingînd America Latină, Asia şi Estul Europei spre sfîrşitul anilor ’80, statele arabe nu au fost „contagiate“ pînă de curînd. 2011 a marcat începutul unor revolte puternice în cea mai mare parte a lumii arabe, începînd cu Tunisia şi terminînd cu recentele demonstraţii paşnice, înăbuşite brutal de poliţie, în Siria (18 martie). 

Este adevărat că în ultimii 20 de ani s-au produs anumite schimbări politice cu iz democratic în unele state din lumea arabă; de pildă, organizarea, pentru prima dată, de alegeri prezidenţiale cu mai mulţi candidaţi în Egipt, în 2005. Urmarea e nedemocratică: Mubarak a cîştigat cu o majoritate confortabilă, iar Ayman Nour – principalul opozant – a fost închis şi eliberat abia în 2009. Decizia organizării acestor alegeri a fost rezultatul unor demonstraţii ale unei mişcări largi, Kifaya (în traducere „Destul“). Schimbări semnificative, mai mici şi mai puţin vizibile, în ce priveşte drepturile civile şi chiar politice ale femeilor dintr-o serie de state arabe pot fi şi ele citate aici. Nu figurează aici prevederea legislativă adoptată de Libia lui Gaddafi ca nici o femeie sub 40 de ani să nu poată părăsi Libia fără a fi însoţită.

Nici un stat arab nu trece testul democraţiei electorale. Toate cele 16 state arabe din OrMAN figurează ca state nelibere în clasamentul Freedom House. Majoritatea au scorul 5 sau 6 la libertăţi civile (din 7, unde 7 înseamnă neliber). De ce această uniformitate în nedemocraţie? Unul dintre elementele cele mai vizibile care uneşte statele din regiune, cu excepţia Israelului, este că împărtăşesc islamul ca religie. Să fie islamul cauza pentru care valul de democratizare din lume nu a atins lumea arabă?! Specialiştii arată că printre statele musulmane din lume există unele – precum Albania, Malaezia, Bangladesh sau Turcia – care funcţionează conform unor reguli democratice şi respectă într-o măsură semnificativă drepturile cetăţeneşti. Prin urmare, islamul nu este cauza nemijlocită a lipsei democraţiei. Să fie atunci, oare, nivelul scăzut de dezvoltare economică? În ce priveşte nivelul de dezvoltare economică a statelor arabe, acesta este unul foarte inegal. Se regăsesc state foarte bogate – precum Kuweit, Bahrain sau Libia la un capăt al spectrului, şi state precum Egiptul, Yemenul sau Iordania – la celălalt. Pe de altă parte, nivelul dezvoltării umane, măsurat de Organizaţia Naţiunilor Unite, indică un nivel comparabil al tuturor statelor arabe cu state precum Ungaria, Africa de Sud şi altele asemenea, democratizate în ultimele decenii. 

Unul dintre cele mai mari pericole percepute de către lumea democratică în ce priveşte regiunea OrMAN este proliferarea şi venirea la putere a islamiştilor. Se poate presupune, dacă ne uităm la un alt stat musulman, deşi ne-arab, din regiune, Iranul, că instalarea la putere a unui regim islamist ar însemna instalarea unui alt tip de regim, cel puţin la fel de nedemocratic precum cele prezente în statele arabe pînă acum. Aceasta a fost şi este încă temerea în ce priveşte Egiptul, de pildă, unde Frăţia Musulmană este principalul partid de opoziţie, cel mai solid organizat şi cu şansele cele mai mari de reuşită electorală viitoare faţă de partidul „democrat“ al lui Mubarak. 

Dacă observăm absenţa unei tradiţii democratice în regiune, vom deveni pesimişti – mai ales dacă vom lua în considerare teza conform căreia caracteristicile regimurilor dinainte de tranziţie îşi pun amprenta asupra construcţiei democratice ulterioare (Linz şi Stepan). Ştim din experienţa noastră, a Românei, ce înseamnă acest lucru. Pînă la începutul lui 2011, cele 16 state arabe au fost state autocratice, în care autoritatea la conducere îmbina represiunea cu diverse forme de reprezentare, consultare şi cooptare de către regim, avînd la dispoziţie mecanisme prin care se menţine la putere fără riscuri. În urma revoltelor, situaţiile din aceste state s-au diversificat. Avem represiuni atroce, precum în Bahrain şi Libia – cu final necunoscut încă; dar avem şi situaţii precum în Egipt, în care se produce o tranziţie spre democratizare. Referendumul de săptămîna trecută, organizat de un regim condus deocamdată de armată, a decis schimbări constituţionale importante, dar insuficiente în viziunea militanţilor pro-democraţie.  Intervenţia militară din Libia, întemeiată legal pe Rezoluţia 1973 a ONU, este un risc, dar şi o oportunitate pentru procesul de democratizare din lumea arabă. Riscul ţine de o posibilă reacţie naţionalistă şi islamistă în regiune. Oportunitatea este legată de un posibil rezultat pozitiv al intervenţiei – victoria opoziţiei libiene, dar şi de iniţierea unor investiţii în democratizarea Libiei şi a statelor arabe din partea lumii democratice. Regiunea are nevoie de stabilizare, dar de o stabilizare pe coordonate democratice. Situaţia Israelului şi a conflictului arabo-israelian este şi ea dependentă de rezultatul intervenţiei din Libia. Important ar fi ca cel puţin un stat arab să înceapă un proces de democratizare cu perspective de reuşită. Acesta ar reprezenta un reper şi o sursă de inspiraţie şi emulaţie în regiune.

Liliana Popescu este conferenţiar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.