Adevărat sau nu: despre democrația arabă

Thomas CAROTHERS
Publicat în Dilema Veche nr. 372 din 31 martie - 6 aprilie 2011
Adevărat sau nu: despre democrația arabă jpeg

- „Zidul Berlinului  a căzut în lumea arabă“ -

Da și nu. Comparaţia între valul extraordinar de schimbare politică din lumea arabă şi cel la fel de dramatic care a lovit Europa Centrală şi de Est în 1989 este tentantă. Azi, în Orientul Mijlociu, la fel ca în 1989, un număr impresionant de oameni obişnuiţi revendică cu curaj şi, de cele mai multe ori, nonviolent, un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor. Buba s-a spart la fel de rapid şi neprevăzut atît pentru experţii locali, cît şi pentru cei din afara regiunii. Iar procesul de contagiune între ţări – scînteile politice traversînd graniţele aproape în mod instantaneu – este izbitor de similar celui din Europa Centrală şi de Est. 

Cu toate acestea, analogia cu 1989 este greşită din două mari motive. Primul – guvernele comuniste din Europa Centrală şi de Est au fost impuse din exterior şi păstrate la putere prin garanţia, mai mult decît convingătoare, a Uniunii Sovietice, de a interveni cu tancuri pentru a înăbuşi orice insurecţie. Atunci cînd puterea sovietică a început să dea semne de slăbiciune la sfîrşitul anilor ’80, această garanţie s-a evaporat, şi regimurile comuniste au devenit dintr-odată extrem de vulnerabile la orice opoziţie mai puternică din interior. 

Situaţia în lumea arabă este foarte diferită. Oricît de mult s-ar vorbi despre sprijinul acordat de America dictatorilor, autocraţiile arabe nu au fost şi nu sînt menţinute printr-o reţea de susţinere externă. Mai mult, ele au supravieţuit aceşti zeci de ani prin propriile puteri – în unele cazuri, mulţumită unui anumit tip de legitimitate monarhică hrănită cu petrol, şi în general cu ajutorul unor puternice forţe militare şi poliţieneşti. Este adevărat, Statele Unite au furnizat asistenţă militară şi economică în cantităţi generoase cîtorva dintre guvernări şi au salvat familia domnitoare a Kuweit-ului, Sabah, de la invazia irakiană din 1991. Totuşi, ca regulă generală, rolul Statelor Unite a fost mult mai puţin invaziv decît cel al sovieticilor în Europa Centrală şi de Est – întrebaţi doar cîţiva diplomaţi americani dacă îl consideră pe independentul rege Abdullah al Arabiei Saudite o marionetă a Americii. În al doilea rînd, regimurile din Orientul Mijlociu sînt mult mai diverse decît erau cele din Europa Centrală şi de Est. Lumea arabă cuprinde o varietate de monarhi reformişti, conservatori, autocraţi, state tribale, state eşuate, bogate în petrol, sărace în apă – nesemănînd nici unul prea tare cu regimurile comuniste birocratice obosite din Europa Centrală şi de Est de la sfîrşitul anilor ’80. Astfel, chiar dacă tranziţia în cîteva state arabe va fi în final similară cu cea din Europa Centrală şi de Est, ceea ce se întîmplă în restul regiunii este mai mult ca sigur fundamental diferit. Oricine ar încerca să prezică viitorul politic al unor ţări precum Libia sau Yemen, de exemplu, nu va ajunge foarte departe făcînd paralelisme cu Polonia sau Ungaria de acum 20 de ani. 

Tranziţiile din Orientul Mijlociu seamănă mai mult cu cele din Africa Sub-sahariană 

De luat aminte. Europa Centrală şi de Est în 1989 nu este singura analogie istorică pe care observatorii politici o avansează. Unii citează Iranul lui 1979; alţii – Europa în 1848. Însă există o analogie mult mai potrivită: valul de prăbuşiri ale autoritarismelor care a cuprins Africa Sub-sahariană la începutul anilor ’90. După mai mult de două decenii de guvernare a regulii celui mai puternic în Africa Sub-sahariană postdecolonizare, proteste populare cu un spectru cuprinzător, însă slab organizate, s-au răspîndit pe continent, revendicînd reforme sociale şi politice. Unii autocraţi, precum Mathieu Kérékou în Benin, s-au prăbuşit relativ repede. Alţii – ca Daniel arap Moi în Kenya – au rezistat, promiţînd într-o primă fază liberalizare politică şi apoi reconsolidîndu-şi poziţiile. Liderii occidentali, care au tolerat ani buni dictatorii africani, au avut un puseu brusc de ortodoxism al democraţiei în zonă, ameninţînd cu suspendarea ajutorului umanitar în ţările ale căror lideri refuzau să organizeze alegeri. Numărul democraţiilor electorale a crescut rapid de la doar trei în 1989, la 18 în 1995, transformînd pînă la sfîrşitul deceniului un continent, considerat autocratic pe termen nedefinit, într-un laborator al experimentelor democratice. 

 Desigur, ca toate analogiile, comparaţia cu Orientul Mijlociu de astăzi este departe de a fi exactă. Statele arabe petrolifere sînt mult mai bogate decît orice ţară africană în 1990. Prezenţa semnificativă a sistemelor monarhice în lumea arabă nu are echivalent în Africa Sub-sahariană, orice ar zice „regi“ închipuiţi ca Mswati al III-lea din Swaziland. Cu toate acestea, există suficiente sau chiar mai multe similarităţi politice şi economice pentru a substanţia această analogie. Ar fi util ca decidenţii politici să analizeze rapid experienţa Africii Sub-sahariene pentru a înţelege cum şi de ce a existat o asemenea varietate de rezultate pe subcontinent – cîteva succese fragile ale democraţiei (Ghana şi Benin), reconsolidare autoritariană în altele (Camerun şi Togo), şi chiar războaie civile (Republica Democrată Congo). 

„Şansele pe termen lung  ale democraţiei sînt scăzute“ 

Nu vă pierdeți speranța. În epoca de glorie a răspîndirii democraţiei în anii ’80 şi ’90, entuziaştii democraţiei tindeau să nu acorde suficientă atenţie condiţiilor sociale, economice şi istorice pe care a survenit tranziţia. Democraţia părea să înflorească în cele mai improbabile locuri – fie ele Mongolia, Malawi sau Moldova. Comunitatea internaţională a activiştilor pentru democraţie considera că, atîta timp cît într-o ţară există o masă critică de susţinători ai democraţiei, condiţiile nefavorabile din fundal puteau fi depăşite. 

Două decenii mai tîrziu, entuziaştii democraţiei şi-au nuanţat viziunea. Cel de-al treilea val al democraţiei a produs rezultate foarte amestecate în diverse zone ale lumii. Tranziţii promiţătoare, din Rusia pînă în Rwanda, au eşuat lamentabil. A devenit astfel evidentă importanţa coordonatelor „de plecare“ pentru succesul democratic. Dintre acestea, cinci prezintă o importanţă deosebită: 1) nivelul de dezvoltare economică; 2) gradul de concentrare a surselor de avuţie naţională; 3) coerenţa şi capacitatea guvernării; 4) prezenţa diviziunilor identitare, pe linie etnică, religioasă, tribală sau de clan şi 5) experienţa istorică a pluralismului politic. 

Din acest unghi, lumea arabă nu prezintă o imagine prea optimistă. Sărăcia este endemică; şi unde nu e sărăcie, petrolul face legea. Disensiunile între sunniţi şi şiiţi sînt grave în unele ţări, iar tensiunile tribale bîntuie în altele. În cîteva ţări, precum Libia, coerenţa instituţiilor guvernamentale de bază este şocant de scăzută. În mare parte din regiune, experienţa istorică a pluralismului este precară. În faţa democraţiei se aşterne fără îndoială un drum greu. 

Există totuşi în această diversitate politică şi economică a lumii arabe cîţiva sîmburi de speranţă. În Tunisia avem cu adevărat o clasă de mijloc bine educată. Protestele din Egipt au demonstrat potenţialul cooperării între diversele confesiuni. În Bahrein, Iordania, Kuweit şi Maroc există instituţii parlamentare cu tradiţie multipartinică. În plus, cei cinci factori menţionaţi mai sus sînt indicatori ai probabilităţii, şi nu pre-condiţii. Absenţa lor indică un drum dificil, însă nu imposibil. La urma urmelor, India nu a reuşit o notă de trecere aproape la nici unul dintre cele cinci puncte, şi cu toate acestea este un exemplu bun de democraţie care rezistă. Întorcîndu-ne la analogia cu Africa Sub-sahariană din anii ’90, cel puţin o treime dintre statele africane au făcut un progres real democratic, în ciuda unei situaţii de plecare mult mai dificile.

„Islamiştii vor cîştiga masiv  în alegeri libere şi corecte“ 

Nu neapărat. Mulţi observatori ai evenimentelor din lumea arabă se tem de deschiderea supapelor şi răbufnirea şuvoaielor islamiste, odată cu deschiderea opţiunilor politice pentru cetăţenii arabi. Aceştia invocă ca exemple victoriile islamiste din Algeria în 1991 şi Palestina în 2006. Această teamă este exagerată. Alegerile în care islamiştii au succes captează atenţia internaţională, dar nu reprezintă regula. Partidele islamiste au o istorie lungă de participare electorală în ţările musulmane, dar de obicei nu cîştigă decît o fracţiune mică din voturi. În studiul cuprinzător asupra participării politice islamice, publicat în aprilie 2010 în Journal of Democracy, Charles Kurzman şi Ijlal Naqvi au descoperit faptul că majoritatea partidelor islamice cîştigă  mai puţin de 10% din voturi în alegerile la care participă.  Protestele care au cuprins lumea arabă au fost, pînă în momentul de faţă, remarcabile prin lipsa sentimentului islamic sau sectant, şi prin absenţa în regiune a unui lider religios charismatic precum Ayatollah-ul Khomeini, gata să preia puterea.  

O victorie islamică undeva în Orientul Mijlociu nu poate fi exclusă, dar aceasta nu înseamnă că vom asista la Iran 1979 – episodul doi. Niciodată, în lumea arabă, cîştigurile electorale islamice nu au rezultat într-o teocraţie, partidele islamice consacrate în regiune dovedindu-se dispuse să conlucreze într-un sistem multipartinic. Mai mult, islamiştii nou aleşi nu ar avea calea liberă pentru a impune o teocraţie. Oricine este ales preşedinte în Tunisia sau Egipt va trebui să facă faţă populaţiilor mobilizate, prea puţin dispuse să mai accepte noi metode dictatoriale, ca şi militarilor secularişti, gata să reziste oricăror impulsuri teocratice.  

Thomas Carothers, vicepreședinte al Carnegie Endowment for International Peace, este un expert de top în studiile de democratizare, avînd opt cărți publicate în domeniu. A studiat inclusiv democratizarea în spațiul est-european, iar în 1996 a publicat un studiu de caz pe România: Assessing Democracy Assistance: The Case of Romania (Carnegie, 1996). Acest articol reprezintă o formă prescurtată a celui apărut în ediția online americană a revistei Foreign Policy și e republicat cu acordul autorului.

traducere de Alexandra TODERIŢĂ

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Scrisoarea unui diplomat rus aflat în exil: „Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război”
„Cu toții trebuie să încetăm să ne mai prefacem. Europa este în război. Acum, tot ce contează este ca partea corectă să câștige”, a scris fostul diplomat rus Boris Bondarev.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.