„De ce eşti îngrijorat? Vrei să-mi spui ceva? Nu-ţi fie frică!“ spune bărbatul brunet aplecat ameninţător peste banca din care un puşti îl priveşte topit de frică. Aşa începe videoclipul pentru „Rais Lebled“, cîntecul care a devenit imnul revoluţiei din Tunisia fiind preluat şi de tinerii din celelalte ţări arabe răzvrătite. „Generaţia Facebook“ sau „generaţia miraculoasă“ – a scris media occidentală excitată de apariţia unei noi legende: lupta tineretului arab pentru idealurile democratice. Prea corect politic, prea simplu ca să fie în întregime adevărat. Cheia care a descătuşat valul revoltelor a fost atît de căutată, încît analiştii s-au oprit la cea mai evidentă: presiunea socială şi economică creată de numărul copleşitor al tinerilor din ţările arabe. Doar că în adîncul mlăştinos al inconştientului colectiv, cel care bolboroseşte frustrări şi dorinţe, un proces psihologic îşi căuta de ani de zile o finalizare. Nici o imagine nu surprinde mai bine acest conflict decît cea a bărbatului brunet din „Rais Lebled“ – chiar preşedintele tunisian Ben Ali vizitînd o şcoală cu mulţi ani în urmă – care reprezintă autoritatea paternală, transmiţînd prin îndemnul „nu-ţi fie frică“ un mesaj paradoxal: protecţie şi, în acelaşi timp, ameninţare. E întruparea modelului familial predominant de secole în lumea arabă. Un model a cărui valoare de adaptare a apus în ultimele decenii. 

Şomajul crescut în rîndul tinerilor educaţi stă la baza revoltelor arabe. Aşa spune astăzi înţelepciunea populară din media. Şi totuşi, dacă privim cu atenţie la oameni... Mohamed Bouazizi este tunisianul a cărui moarte se spune că ar fi declanşat revoltele. Un tînăr vînzător ambulant care nu a apucat să termine liceul, Bouazizi, şi-a dat foc la o oră după ce poliţia locală i-a confiscat produsele. A devenit eroul lumii arabe, căci orice revoluţie are nevoie de o icoană. Dar gaz peste focul mocnit al revoltei turnau deja, de cîţiva ani, alţi tineri arabi. Dacă Bouazizi nu era educat, egipteanul Wael Ghonim era departe de a fi şomer. Ghonim, directorul de marketing al Google în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, a înfiinţat un grup Facebook, în vara lui 2010, ca reacţie la moartea unui alt tînăr informatician educat în Statele Unite, Khaled Said, ucis de bătăile poliţiştilor din Alexandria. Grupul de pe Facebook a devenit unul dintre principalele canale de comunicare ale protestatarilor din Piaţa Tahrir. Printre tinerii deveniţi figuri publice ale revoltelor din Egipt: Israa Fattah (the Facebook girl), director de resurse umane; Ahmed Maher (unul dintre fondatorii „Mişcării de Tineret 6 Aprilie“), inginer într-o firmă de construcţii din Cairo; Asmaa Mahfouz (lider important al „Coaliţiei Tineretului Revoluţionar“), informatician într-o firmă din Cairo. Toţi tineri educaţi, dar, similar altor lideri ai mişcărilor de tineri arabi, nicidecum şomeri. Chiar şi atunci cînd sînt reale, statisticile pot deruta. Dacă putem spune că mulţimile din Tunis şi Cairo au fost statistic dominate de tineri educaţi şi şomeri, modelul nu se aplică acelor conectori care au sudat mulţimile revoltate. Nici una dintre figurile publice ale „miraculoasei generaţii“ arabe nu se încadrează în modelul servit ca explicaţie unică pentru acel „deodată“ care a făcut diferenţa între generaţii. Trebuie că undeva, mai adînc, se găseşte altceva. 

Autoritară, plină de reguli rigide, dar şi cu strînse legături emoţionale între membri – aşa este caracterizată clasica familie arabă. Psihoterapeuţii britanici vorbesc despre dificultatea şedinţelor de terapie cu familiile arabe, un obstacol important fiind nivelul scăzut de diferenţiere a sinelui observat în cazul tinerilor proveniţi dintr-un astfel de mediu cultural. Diferenţierea sinelui este abilitatea cuiva de a-şi separa funcţionarea emoţională şi intelectuală de cea a familiei. Murray Bowen este psihoterapeutul american care a studiat cel mai mult acest proces psihologic, concluzionînd că emoţiile indivizilor cu un nivel scăzut de diferenţiere tind să fuzioneze inconştient cu cele care predomină în familia de origine, dînd astfel naştere la un conglomerat emoţional, un ego de masă nediferenţiat. Bowen precizează că diferenţierea sinelui poate avea loc doar în cadrul unui triunghi format din cei mai importanţi doi membri ai familiei şi terapeut. Să fie acesta procesul psihologic care a lucrat în adîncime, oferind forţa necesară tinerilor lideri egipteni (membri importanţi ai marii familii arabe) pentru a se diferenţia de figura paternalistă a bătrînilor dictatori (ceilalţi membri importanţi din familie)? Dar unde este terapeutul?  Antenele de satelit au răsărit pe acoperişurile caselor din Orientul Mijlociu, lumina televizoarelor risipind din influenţa vechiului model familial arab. Autoritatea bătrînilor a fost slăbită de forţa informaţională a Televiziunii şi Internetului. Educaţia occidentală este de ani buni terapeutul lumii arabe, transmisă fie prin prelegerile de la „American University“ din Cairo, fie prin emisiunile Al Jazeera. Susţinut discret de programele americane care promovează democraţia în lumea arabă (finanţate în fiecare an din ultimul deceniu cu sume mai mari decît cele 250 de milioane de dolari cheltuite în total în anii ’90), acest terapeut a avut în unele locuri mai mult succes decît în altele. Fără a fi presaţi de spectrul şomajului, tinerii lideri egipteni şi-au găsit motorul în acest proces de diferenţiere. Doar astfel a fost posibil ca puştiul topit de frică să prindă glas în faţa bărbatului brunet. Acel „deodată“ – care a făcut diferenţa între generaţii – nu este altceva decît rezultatul vizibil al unui proces psihologic pus de mult în mişcare. Iar revoluţiile din Nordul Africii spun povestea, neterminată încă, a diferenţierii de sine în lumea arabă.

Vlad Mixich este jurnalist la HotNews.ro şi are o licenţă în medicină şi psihoterapie.