După Alep

Sfîrșitul luptelor din Alep nu va pune capăt războiul sirian, în ciuda armistițiului proaspăt încheiat pe întinsul întregii țări. Și nici nu va alina suferința populației orașului, în cea mai mare parte dislocată. Asediul Alepului va înscrie doar Siria în istorie ca pe o altă „problemă venită din infern“ – pentru a-l parafraza pe fostul secretar de stat al SUA, Warren Christopher. Și, la fel ca în cazul altor recente conflicte regionale infernale, precum cele din Bosnia (la care se referea Christopher) și Ruanda, istoricii viitorului vor sublinia o trăsătură esențială a conflictului sirian: eșecurile diplomatice spectaculoase care i-au permis să escaladeze.

Diplomația de calitate începe cu o analiză temeinică a intereselor, atît ale țării în discuție, cît și ale puterilor străine implicate. Ceea ce presupune o evaluare atentă a modului în care țelul urmărit de aceste interese va afecta ordinea regională și internațională. Și caută căi pentru a spori capacitatea puterilor regionale și mondiale de a rezolva problemele.

De-a lungul acestui proces, valorile împărtășite universal și reafirmate constant – ambele aspecte fiind vitale pentru a determina actori diferiți să lucreze împreună la rezolvarea problemelor și la depășirea dificultăților – trebuie să asigure un reper moral și să definească un teren comun de acțiune. Este însă esențial ca valorile să nu devină armele folosite de un actor împotriva celuilalt, într-un mod care să sporească tensiunile și să submineze soluțiile.

Să luăm cazul războiului bosniac din 1990 – rezultatul unei trebi neduse la bun sfîrșit, în urma dezmembrării imperiilor austriac și otoman și a creării statelor-națiune, la începutul secolului XX. Conflictul a erupt imediat după Războiul Rece, într-un moment în care un set de principii de organizare internațională a fost abolit, fără ca un nou set să fie deja disponibil. Acesta e unul dintre motivele pentru care conflictul s-a soldat cu un masacru civil în masă și cu încălcări grave ale drepturilor omului.

Războiul bosniac a pus însă la încercare noua ordine mondială și a sfîrșit prin a cataliza schimbări în structura instituțională a comunității in-ter-na-ționale (inclusiv establishment-ul tribunalelor pentru crime de război). Poate oare sistemul apărut în urma Războiului Rece să gestioneze problemele generate de fosta Uniune Sovietică? Poate să preia NATO roluri și misiuni noi? Poate colabora Occidentul cu noua Federație Rusă? Poate relația transatlantică să facă față noii situații?

Răspunsul la toate aceste întrebări s a dovedit că este unul afirmativ. Ca urmare, chiar dacă regiunea continuă să se confrunte cu probleme grave, porțile iadului au rămas închise – ca și în cazul Ruandei. Și totuși, cu douăzeci de ani mai tîrziu, memoria colectivă a lumii cu privire la principiile cooperării se pare că a dat greș.

E adevărat, calea către pace în Siria nu s-a întrevăzut niciodată cu claritate. Președintele Bashar al-Assad, ale cărui forțe controlează acum întregul Alep pentru prima oară după 2012, este un dictator brutal care a pornit un război împotriva propriilor oameni, inclusiv a civililor, folosind chiar și arme chimice. Tentația de a dori o schimbare a regimului – un scop salutat de SUA și de unele țări europene – era de înțeles.

Și totuși, într-o demonstrație de spectaculoasă incompetență diplomatică, SUA s-au apucat să pună în practică acest deziderat fără a face un efort serios de a atrage sprijin internațional și fără ca măcar să țină cont de alte opinii și interese. Și, să fie clar, există o mulțime de opinii și de interese (adesea conflictuale). Siria este, în fond, situată la Marea Mediterană, are granițe cu Israel, Turcia și Irak, și are, asemenea Irakului, propria minoritate kurdă greu de strunit. Siria nu este acel tip de țară față de care puterile internaționale și regionale să poată fi indiferente.

De fapt, atunci cînd puterile occidentale încurajează o schimbare de regim, alți actori – printre care Iran, Rusia și interesele șiite din Libanul învecinat – se opun. Cu toate acestea, SUA trimit trupe, cu o agendă proprie precară, furnizînd arme în teren unor combatanți virtual necunoscuți, fără a-i verifica în prealabil. Ceea ce a dat aliaților regimului Assad toate motivele de care aveau nevoie pentru a furniza arme la rîndul lor.

Unii au argumentat că dacă SUA ar fi furnizat mai mult armament mai repede, Assad nu ar fi avut timp să atragă sprijin și să se mențină la putere. Dar asta înseamnă a nu ține cont de importanța strategică pe care Siria o are pentru atîtea puteri străine, și nici de fragmentarea și impredictibilitatea combatanților susținuți de SUA.

Adevărata greșeală a Americii e că a ratat colaborarea cu toate părțile, inclusiv cu Assad și cu opoziția sunnită, socotită sectantă. (În timpul războiului bosniac, SUA au purtat totuși discuții cu Slobodan Miloșevici, președintele a ceea ce mai rămăsese din Iugoslavia.) SUA i-au înmînat, practic, pîrghiile diplomatice Rusiei, printr-o abordare care dovedește mărginire – reflectată și de lipsa unei viziuni articulate în ceea ce privește viitorul Siriei de după război.

Acum, SUA joacă rolul unui simplu agitator, oferind numai postúri de indignare morală și trimiteri nesfîrșite la un proces la Geneva mort în fașă. Reacționînd la carna-giul din Alep, Samantha Power, ambasadorul SUA la ONU, s-a rezumat la a-l întreba pe aliatul rus al lui Assad: „Chiar nu vă e rușine deloc?“. Între timp, conflictul continuă să face ravagii, cu repercusiuni grave asupra unor aliați ai SUA precum Uniunea Europeană.

Cît despre Rusia, și ea practică un tip de diplomație căreia îi lipsește întru totul deschiderea. Rusia se străduiește, alături de Turcia (un membru NATO care pare tot mai pierdut în larg), să aducă opoziția siriană și pe reprezentanții guvernului lui Assad în Kazahstan, pentru o nouă rundă de negocieri de pace, înlesnite de armistițiul pe care Rusia și Turcia îl garantează. Iranul va fi și el prezent. Dar unde sînt statele arabe sunnite? Și, mai ales, unde sînt SUA?

Se spune adesea că, o dată la patru ani, SUA acționează fără să aibă un plan de politică externă. De data aceasta, termenul pare să se fi devansat.

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan la Korbel School of International Studies, U-ni-versitatea din Denver, şi autor al volumului Outpost.

© Project Syndicate, 2016
www.project-syndicate.org

traducere din limba engleză de Matei PLEŞU