Lipsa unei politici americane pentru Siria
Intrarea temerară a Rusiei în războiul civil din Siria se poate sfîrşi prost pentru conducătorii ei. Dar, în ziua de azi, oricine poate să piardă în Orientul Mijlociu. La fel cum Rusia poate pierde pentru că se implică, SUA pot pierde pentru că nu se implică – sau, mai precis, pentru că nu reuşesc să elaboreze, şi cu atît mai puţin să aplice, o strategie politică coerentă şi bine ţintită pentru Siria.
De bine, de rău, politica rusească din Siria reflectă nu numai un scop, dar şi o strategie reală menită să-l atingă – strategie pe care preşedintele rus Vladimir Putin a confirmat-o recent, invitîndu-l pe preşedintele sirian Bashar al-Assad la Moscova, pentru discuţii. După ce Rusia a lovit o parte dintre inamicii lui Assad, Kremlinul a decis că a sosit vremea să discute aranjamente politice viitoare – sau, şi mai precis, că a sosit vremea să-i spună lui Assad ce urmează să se întîmple.
Din nefericire, acest tip de coeziune îi lipseşte politicii preşedintelui american Barack Obama. În mod sigur, multe dintre criticile potrivit cărora deciziile de politică externă ale administraţiei sale (decizia de a nu se implica în Siria, bunăoară) reflectă slăbiciune şi indecizie nu sînt tocmai exacte. Astfel de acuze reflectă mai puţin realitatea, cît tendinţa – care s-a intensificat în timpul campaniei prezidenţiale actuale din SUA – de a găsi în Obama un ţap ispăşitor pentru toate problemele mapamondului.
Criticii ar face bine să-şi amintească cum, cu mai puţin de zece ani în urmă, comunitatea internaţională se lamenta că SUA ar trebui să fie mai precaută atunci cînd decide dacă să acţioneze sau nu în forţă. Or, exact asta face Obama în Siria: a cîntărit opţiunile şi a conchis că o intervenţie terestră în Siria nu ar fi în interesul SUA, spre deosebire, să spunem, de atacurile aeriene conduse de SUA împotriva Statului Islamic.
Dar a alege să nu intervii e una, şi a nu avea o strategie coerentă în general e cu totul altceva. Ceea ce ar trebui să i se reproşeze lui Obama este că nu a reuşit să expună motivele pentru care a ales să nu intervină şi nici să stabilească nişte măsuri alternative pe care SUA le-ar putea lua pentru a atenua criza.
Un motiv principal al acestui eşec este, în mod clar, lipsa unui consens, atît în interiorul Guvernului – întrebaţi cinci senatori ce e de făcut în privinţa Siriei şi probabil că veţi primi cel puţin şase răspunsuri –, cît şi la nivel de administraţie. Oricum, răspunderea pentru această stare de fapt îi revine, în ultimă instanţă, lui Obama – un preşedinte care în alte situaţii a demonstrat o abilitate impresionantă de a identifica complexitatea unei probleme şi de a găsi o cale de ieşire din impas.
Dificultăţile administraţiei SUA în Siria s‑au ivit de la început, odată cu presupunerea că Assad va fi dat jos la numai cîteva săptămîni de la izbucnirea conflictului. A fost o eroare de calcul comparabilă cu cea a predecesorului lui Obama, George W. Bush, care a lansat o invazie în Irak, pornind de la presupunerile greşite că Saddam Hussein deţinea arme de distrugere în masă şi că, mai grav, după căderea lui Saddam, Irakul va deveni rapid o democraţie stabilă.
Odată ce a devenit clar că Assad nu se va da bătut fără luptă, administraţia Obama şi-a limitat eforturile la a-l compromite public – o tactică cu rezultate îndoielnice, atunci cînd e vorba de dictatori. Iar interdicţia, stupidă din punct de vedere tactic, impusă lui Assad de a participa la raidurile SUA împotriva Statului Islamic – fără a mai vorbi de apelurile către facţiunile din opoziţie, pentru a organiza alegeri provizorii – este mai mult retorică electorală decît strategie politică.
Cu siguranţă, criza siriană este deosebit de complexă – atît de complexă încît efortul de a o înţelege depăşeşte răbdarea publicului american. Dar, dacă există un preşedinte al Statelor Unite capabil să-i explice complexitatea, acela este Obama. După ce o va face, Obama trebuie să stabilească o cale de ieşire din impas – şi să o urmeze pînă la capăt.
Pentru început, Obama trebuie să se angajeze că va colabora cu toate ţările – aliate şi nu numai – interesate să rezolve criza siriană. Indiferent de diferende, interesul comun al acestor ţări de a instaura pacea şi stabilitatea în Siria reprezintă un teren comun ferm, adecvat pentru construirea unei strategii politice coerente.
Mai mult, chiar dacă punctul de vedere al SUA potrivit căruia Assad ar trebui îndepărtat de la putere poate fi moralmente convingător, politica oficială a Americii faţă de Siria ar trebui să lase această decizie în seama poporului sirian. În loc să încerce impunerea unei noi conduceri siriene, SUA ar trebui să găzduiască o întîlnire cu reprezentanţi sirieni aleşi intern şi să-i ajute să elaboreze un proiect de Constituţie şi să ajungă la diverse acorduri politice.
În sfîrşit, Obama ar trebui să promită că va continua să colaboreze cu entităţi care împărtăşesc aceleaşi convingeri, pentru degradarea şi distrugerea Statului Islamic. În fond, Siria nu se va afla niciodată în siguranţă, cîtă vreme luptătorii Statului Islamic destabilizează Orientul Mijlociu.
Rusia a optat pentru intervenţia militară în războiul civil sirian, în vreme ce Obama a decis că SUA nu vor concura cu Kremlinul, trimiţînd la rîndul lor trupe. Dar, pentru a schimba ceva în Siria, SUA nu au nevoie de trupe terestre. Ceea ce îi trebuie este o strategie politică coerentă care să propună obiective concrete şi chibzuite.
Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct pentru Asia de Est, este decan la Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver, şi autor al volumului Outpost.
© Project Syndicate, 2015
www.project-syndicate.org
traducere din limba engleză de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons
