Ţinînd seama de Rusia

Oricine crede că alegerile în politica externă se reduc la unele maniheiste între bine şi rău nu trebuie decît să privească la criza ucraineană. Este cu adevărat, aşa cum fostul secretar de stat Warren Christopher a spus despre Balcani, „o problemă din iad“. Mai rău, rezolvarea acesteia va presupune un temperament şi o claritate a gîndirii care au devenit foarte rare într-un timp cînd liderii e bine să fie văzuţi că cedează emoţiilor, mai curînd decît să-şi aleagă în mod raţional calea deciziilor înţelepte. Există multe vinovăţii în această criză cărora li se dă tîrcoale, dar asta nu înseamnă că e vreo ambiguitate morală. Cea mai directă responsabilitate îi aparţine Kremlinului, care, din nefericire, este mai interesat să manipuleze sentimentul naţionalist pentru a păstra capitalismul tovărăşesc al Rusiei, decît să opteze ferm pentru a se alătura capitalismului global.  

Din punct de vedere istoric, preşedintele Vladimir Putin este, fără îndoială, primul conducător rus care se confruntă cu o asemenea opţiune. Dar el pare să-şi îndrepte preferinţele către populismul superficial – o înclinaţie pentru a căuta simboluri gata făcute ale legitimităţii de a se impune unei populaţii neascultătoare. Ceea ce îl face în mod special nepotrivit pentru a conduce o mare putere în timpuri dificile.  

Rusia de azi combină cele mai rele trăsături ale capitalismului şi etatismului – condiţii pe care Putin a avut mai mult decît suficient timp să le identifice, să le analizeze, să le corecteze. Felul în care acesta înţelege faptele, şi conştiinţa sa despre rău arată că îi lipseşte tocmai înţelepciunea necesară pentru a răspunde potrivit.  

Resursele energetice ale Rusiei, de pildă, se schimbă rapid dintr-o oportunitate într-un blestem familiar, în timp ce ţara nu reuşeşte să facă schimbările structurale necesare pentru a-şi diversifica economia sfărîmicioasă. Drept rezultat, Rusia e lider în exportul de capital, în timp ce stilul politic autoritar al lui Putin alienează clasele antreprenoriale şi intelectuale, cruciale pentru crearea oportunităţilor de investiţii acasă.

Dar asta nu înseamnă că Rusia poate fi transformată într-un stat occidental, înrudit, să zicem, cu ţările din Benelux ori din nord-vestul Europei. Rusia nu are nevoie să-şi rezolve propriile tensiuni de secole privind relaţiile ei cu Vestul – tensiuni ce continuă să definească concepţia liderilor ei asupra identităţii şi interesului naţional. Eşecul ruşilor de a înţelege ce înseamnă ţara lor va face ca, în final, alţii să ia deciziile în locul lor. În mod ironic, o Rusie care vrea să determine viitorul Ucrainei poate afla că, de fapt, Ucraina – sau cel puţin criza ei – este cea care defineşte viitorul Rusiei.

Dar conducerea ucraineană poartă propria sa vină pentru criză. Suveranitatea necesită protecţia asigurată de guverne eficiente şi sisteme politice. În cei 23 de ani de independenţă postsovietică, Ucraina s-a împleticit de la o criză politică la alta, sub o succesiune de guverne corupte, inepte, sau, în cazul fostului preşedinte ucrainean Viktor Ianucovici, ambele.  

Ucraina are resurse naturale bogate şi o populaţie înzestrată. Şi, cu toate acestea, este unul dintre cei mai proşti performeri economici. Ucrainenii se pot plînge că sînt sortiţi să fie vecinii Rusiei, mai curînd decît ai Canadei. Dar ei trebuie să facă faţă acestei vecinătăţi şi să managerieze relaţia, oricît de dificilă.  

În loc de asta, politica Ucrainei a alternat între corupţie şi ignorare arogantă a intereselor Rusiei. Proeminenţa forţelor de extremă dreaptă în Maidanul anti-Ianucovici i-a oferit lui Putin o armă politică eficientă. 

Da, premierul sovietic Nikita Hruşciov a cedat Crimeea Ucrainei în 1954 (pentru a comemora trei secole de la Tratatul de la Pereislav, care a unificat Ucraina şi Rusia); şi da, Boris Elţin a confirmat statutul Crimeii într-o perioadă de negocieri tensionate, de a dizolva Uniunea Sovietică şi de a asigura statalitatea Rusiei. Dar ucrainenii ştiu bine complexitatea istoriei şi nevoia de a menaja sensibilităţile Rusiei.

Şi, ca să nu fie vreun dubiu în această privinţă, nici Occidentul nu s-a prea acoperit de glorie. Uniunea Europeană a avut, cu siguranţă, cele mai bune intenţii în negocierea Acordului de Asociere cu Ucraina; dar acea perspectivă a avut şi efectul nedorit de a declanşa alarmele în Kremlin, ceea ce l-a pus imediat pe Ianucovici în impas. Destul avea Ianucovici greutăţi cu deciziile uşoare ale vieţii; asta însă îl depăşea cu mult.

În cele din urmă, şi politicienii, şi cărturarii SUA merită un buchet de flori moarte. Nici o chestiune care intră în groapa cu lei a politicii americane nu poate scăpa fără să fie încadrată în termenii partizanatului intern.

Dar viitorul Ucrainei – sau al Rusiei – nu este un joc pe care vreun conducător SUA să-l joace. Vestul nu are altă opţiune decît să impună sancţiuni asupra Rusiei lui Putin, şi acestea vor veni repede şi cu furie. Dar e puţin probabil să fie altfel decît punitive, fără o putere coercitivă care să schimbe lucrurile pe teritoriul Crimeii.

O Rusie sancţionată – şi o Rusie care-şi menţine propriul set de sancţiuni – va fi noua realitate. Dar marea sarcină istorică va rămîne ca Rusia să fie convinsă să se întoarcă în direcţia apartenenţei la comunitatea internaţională. Asta înseamnă menţinerea dialogului între secretarul de stat John Kerry şi ministrul Serghei Lavrov, şi căutarea oportunităţilor – Siria? Coreea de Nord – pentru cooperare într-un context multilateral.  

Într-o vreme cînd instinctul îţi spune, şi e de înţeles să fie aşa, să aduci toate acuzaţiile Rusiei, va fi nevoie de o guvernare inteligentă. Ca să folosim clişeul lunii, de la Washington, toată lumea are nevoie de o rampă de ieşire. Întrebarea e dacă sînt suficienţi şoferi buni.  

Christopher R. Hill, fost secretar de stat adjunct al SUA pentru Asia de Est, este decan al Korbel School of International Studies, Universitatea din Denver.

©Project Syndicate, 2014 – www.project-syndicate.org

traducere de Iaromira POPOVICI