Taksim şi iluzia modelelor

Da, poliţia a evacuat piaţa Taksim din Istanbul, la ora la care scriu. Da, şi în Ankara, protestatarii au fost îndepărtaţi, la fel în Izmir. Da, de fiecare dată cînd protestatarii se adună pe străzi, poliţia intervine rapid. Însă premierul Erdogan şi AKP sînt cei care au pierdut. Ruptura dintre guvern şi o bună parte a populaţiei a fost mai vizibilă decît oricînd, în ultima lună. Discursul premierului Erdogˇan a părut şi pare în continuare complet rupt de realitatea străzii. Cu excepţia momentelor în care cataloghează o parte a protestatarilor drept elemente teroriste, extremiste sau drept agenţi străini, premierul Erdogan ţine să insiste asupra controverselor din jurul parcului Gezi, ignorînd complet şi intenţionat faptul că, la foarte scurt timp de la declanşarea protestelor, manifestaţiile deja nu mai aveau legătură cu desfiinţarea sau nu a parcului, ci cu modul în care înţelege AKP să administreze şi să conducă Turcia. Singurul fel în care premierul Erdogan se referă la contestarea sa şi chiar la invitaţiile la demisie, strigate din stradă, este invocînd fie manevre ale opoziţiei seculariste, fie elemente străine. Protestele au ca ţintă atitudinea tot mai autoritară a guvernului. Iniţial, s-a vorbit despre proteste „antiislamice“. Nu, nu islamul a fost problema, ci amestecul religiei în politică şi în administraţie, şi atitudinea autoritară, fără consultări ori dezbateri publice, în procesul de luare a deciziilor. Încet, dar sigur, în ultimii ani, cultul pentru părintele Turciei moderne, Kemal Atatürk, a fost înlocuit cu o preocupare evidentă a autorităţilor şi a premierului în special, pentru revigorarea amintirii Imperiului Otoman. De altfel, parcă simbolic, în locul parcului Gezi era planificată, pe lîngă un mall şi o moschee, o clădire în stil otoman, care să adăpostească arhivele turceşti. Două principii kemaliste de bază au fost asediate: secularismul absolut şi evitarea expansionismului de tip otoman. AKP şi liderul său, cu poziţii consolidate de succesele economice, au început să facă tot mai neclară limita dintre religie şi administraţie, au introdus legi de inspiraţie islamică, au pus sub semnul întrebării interdicţii kemaliste – ca, de exemplu, portul vălului în instituţii de învăţămînt. În ceea ce priveşte spiritul otoman de cucerire, Turcia lui Erdogan a declanşat o adevărată campanie de expansiune, nu teritorială, dar de influenţă politică în regiune, adică tocmai ce Kemal Atatürk a vrut să evite. Turcia şi-a dorit şi a promovat o imagine de posibil înlocuitor al Egiptului, ca mediator în regiune – o variantă eşuată din clipa în care relaţiile dintre Turcia şi Israel s-au răcit, încă dinainte de incidentul cu nava Marmara.
 
Prăbuşirea modelului turc

Turcia lui Erdogan a promovat intens ideologia „democraţiei islamice“, acasă, dar şi în regiune. Turcia lui Erdogan s-a bucurat de formula „modelul turc pentru Orientul Mijlociu“. Pînă la protestele începute la sfîrşitul lui mai, formula turcă părea cea mai potrivită pentru statele arabe ieşite din Primăvara arabă, care trebuie să ajungă la o complicată convieţuire a sensibilităţilor religioase cu democraţia. Protestele şi felul în care guvernul turc a înţeles să le rezolve – prin forţă – au aruncat în aer acest mult invocat model turc pentru Orientul Mijlociu. După ce li s-a tot dat ca exemplu de succes o Turcie religioasă şi în acelaşi timp democratică, egiptenii şi tunisienii au privit cu surprindere scene turce desprinse parcă din istoria proprie. Privind spre piaţa Taksim, egiptenii au văzut scene familiare, similare celor din piaţa Tahrir, în 2011, cînd poliţia lui Mubarak folosea tunuri cu apă şi gaze lacrimogene ca să împrăştie protestatarii. E drept că asemănarea se opreşte aici, pentru că, spre deosebire de Egiptul lui Mubarak, unde alegerile erau departe de a îndeplini criteriile democratice, în Turcia, AKP are legitimitatea dată de alegeri libere. Aşadar, formulele grăbite – ca „Primăvara turcă“ – nu stau în picioare. Dar, în mod cert, „modelul turc“ şi-a pierdut din strălucire pentru cei care îl invocau în alte state din regiune. Mai mult, protestele din Turcia au dat o lovitură serioasă tuturor forţelor politice de provenienţă islamistă din Orientul Mijlociu şi, în primul rînd, preşedintelui egiptean Mohamed Morsi şi partidului din care provine, care este parcă făcut după chipul şi asemănarea AKP-ului turc, cu aceeaşi istorie – iniţial, de mişcare militantă islamistă, catalogată în trecut chiar drept teroristă, inclusiv de către comunitatea internaţională. „Democraţia islamică“ şi mai ales ideea că e bine ca religia să pătrundă – chiar şi discret, nu categoric, ca în Iran – în politică şi administraţie vor fi ceva mai greu de susţinut, de acum înainte, în oricare dintre ţările arabe în tranziţie, după ce s-a petrecut în Turcia.

Mai departe de Europa

O altă „victimă“ a protestelor – mai bine zis, a felului în care a administrat guvernul turc criza – este relaţia cu UE. Protestele – mai mult sau mai puţin diplomatice – au curs dinspre Europa, fără efect. Dimpotrivă, premierul Erdogan, ministrul de Externe Davutogˇlu şi mai ales ministrul turc pentru Afaceri Europene, Egemen Bagˇiş, au răspuns iritaţi – ba chiar arogant, după părerea unor analişti europeni –, spunînd, într-un fel sau altul, că Europa are nevoie mai mare de Turcia, decît invers. Evident că, într-un astfel de context, acele state europene care s-au arătat mai mereu cel puţin sceptice faţă de ideea de aderare a Turciei la UE au, acum, argumente solide cînd susţin că Turcia încă e departe de a îndeplini criteriile europene, inclusiv la capitolul valori – ca libertatea de exprimare, libertatea presei şi libertatea de a protesta. Perspectiva europeană a Turciei, şi aşa neclară, a devenit acum şi mai îndepărtată. Chiar şi pentru politicienii europeni care vor aderarea Turciei la UE va fi foarte greu să susţină ideea în faţa alegătorilor europeni, care au privit scandalizaţi imaginile cu protestatari sufocaţi de gaz lacrimogen sau, de exemplu, imaginile cu vicepreşedinta Partidului Verzilor din Germania, cu batista la gură din cauza gazelor lacrimogene, într-un hotel de lîngă parcul Gezi, în timpul asaltului forţelor de ordine. Imaginea AKP şi a premierului Erdogan în Europa a fost zdravăn zguduită. Rămîne de văzut în ce măsură guvernul turc va ţine cont de asta şi dacă va menaja pe viitor sensibilităţile europene. Pînă acum – declarativ, dar şi prin acţiunile dure de împrăştiere a manifestanţilor –, prin seria de arestări şi prin urmărirea celor care îndemnau la proteste pe reţelele de socializare, guvernul turc nu pare să ţină cont de Europa. Mai mult, premierul Erdogan a criticat dur presa europeană şi americană, a lansat acuzaţii de incorectitudine, chiar şi în momentul în care imaginile de la faţa locului nu aveau cum să mintă. E adevărat că un astfel de discurs este, de obicei, destinat consumului intern, însă abundenţa menţionărilor critice din declaraţiile lui Erdogan nu au cum să nu lase o urmă negativă în presa şi opinia publică occidentală. Mai mult, combinaţia de critici la adresa presei străine şi acuzaţiile că puteri străine sînt implicate în proteste i-au făcut pe mulţi observatori de la faţa locului să vadă o asemănare zdrobitoare cu discursurile lui Mubarak, Gaddafi, Ben Ali, Bashar al-Assad sau Saleh – dictatori pe cale să piardă puterea.

Turcia divizată

Da, dacă mîine ar fi din nou alegeri în Turcia, cel mai probabil tot AKP ar aduna cele mai multe voturi, în lipsa unei opoziţii coerente. Însă, în mod evident, nu ar mai aduna tot atît de multe voturi ca în 2011. Un sondaj recent arată că popularitatea lui Erdogan a scăzut, în doar o lună, cu peste 7%, iar majoritatea turcilor consideră că guvernul şi mai ales premierul au avut o atitudine arogantă şi autoritară faţă de protestatari. Un semnal de alarmă pentru AKP şi premier este faptul că dintre protestatari nu au lipsit grupuri consistente de tineri profund religioşi, femei cu văl, bărbaţi cu bărbi islamice, din diverse organizaţii religioase, care s-au declarat nemulţumiţi de „capitalismul de cowboy“ promovat de premier şi de atitudinea – spuneau ei – „neislamică“, autoritară a guvernului. În plan intern, pe Recep Tayyip Erdogˇan, protestele l-au costat mai mult decît un procent din popularitate. Premierul îşi dorea modificarea constituţiei pentru o trecere la republică prezidenţială (Erdogˇan nu a ascuns că ar candida, în acest caz, pentru funcţia de preşedinte) şi organizarea, cît mai curînd, a unui referendum constituţional. Pentru asta, Erdogˇan începuse, înainte de proteste, o campanie de curtare a diverselor grupuri, de la kurzi pînă la alevi, conştient că, pentru un „Da“ la referendum, avea nevoie de mai mult decît electoratul său fidel. Aşa explică unii analişti turci inclusiv procesul istoric de reconciliere internă cu kurzii, discuţiile începute – e drept, timid – cu minoritatea religioasă alevi şi progresele în ce priveşte drepturile religioase ale grecilor şi armenilor. Toate acestea au fost, cel puţin deocamdată, aruncate în aer, mai ales dacă ne uităm la componenţa mulţimii de protestatari: secularişti, armeni (parcul Gezi are în apropiere o serie de clădiri rămase dintr-un vechi cartier armenesc), kurzi, alevi, studenţi. O lovitură grea a fost pentru AKP şi faptul că printre protestatari s-au numărat mulţi turci din clasa medie, cea pe care AKP o curtează şi chiar o califică drept baza sa electorală, mai ales că această clasă medie a avut de cîştigat de pe urma succesului economic al Turciei, în ultimii ani. În plus, sindicatele, altă componentă esenţială pentru o reformă constituţională, s-au declarat deschis de partea protestatarilor şi au declanşat greve pe întreg teritoriul Turciei. Da, AKP a adunat un număr impresionant de susţinători ai premierului Erdogˇan la mitingurile de la sfîrşitul săptămînii trecute, dar observatorii de la faţa locului au văzut în asta o încercare de demonstraţie de putere politică, care, însă, s-a autoanulat, tocmai prin faptul că a fost nevoie de a fi organizată. O altă dilemă la care guvernul turc nu a putut răspunde a fost contrastul dintre politica sa în Siria şi politica de acasă. Valul de refugiaţi din Siria nemulţumeşte profund populaţia turcă, mai ales în zona de graniţă, pînă la punctul la care atacuri asupra refugiaţilor sirieni sînt tot mai dese. În aceste condiţii, nu de puţine ori se aud critici la adresa premierului Erdogˇan şi a guvernului său, iar cînd prim-ministrul a fost primit cu adoraţie şi cu braţele deschise de către refugiaţii sirieni, a fost evident contrastul cu modul în care acelaşi guvern a înţeles să-i trateze pe protestatarii turci şi să ignore nemulţumirea populaţiei turce de la graniţă, faţă de prezenţa refugiaţilor şi a grupurilor înarmate care se opun regimului Assad şi şi-au găsit baze şi sprijin în Turcia.

Carmen Gavrilă este jurnalist la Radio România Actualităţi. Cea mai recentă carte: Revolta Orientului (Polirom, 2013)

Foto: wikimedia commons