Hong Kong – momentul adevărului
Declarația comună chino-britanică din 1984, care garanta continuarea sistemului capitalist și a libertăților fundamentale în Hong Kong pentru o perioadă de 50 de ani după revenirea, în 1997, a orașului sub suveranitatea Chinei, a avut întotdeauna un aer iluzoriu. Această Declarație a fost posibilă datorită inspiratei formule „o țară, două sisteme” a liderului chinez Deng Xiaoping, care i-a permis Marii Britanii să se retragă cu eleganță dintr-o poziție colonială pe care nu o mai putea menține.
Iluzia a fost credința că un al doilea sistem, bazat pe libertate economică și pe statul de drept, ar putea fi menținut timp de 50 de ani, în interiorul unei dictaturi comuniste. Învestirea Declarației comune cu titlul de tratat internațional sub auspiciile Națiunilor Unite nu a avut nici o semnificație, deoarece nici Anglia și nici alte puteri nu ar fi pornit un război pentru a o apăra.
Ceea ce, aparent, dădea substanță acestei iluzii era credința că păstrarea unui mod de viață capitalist în Hong Kong ar fi și în interesul Chinei, mai ales în contextul în care țara adoptase deja, sub îndrumarea lui Deng, economia de piață. O altă speranță difuză era aceea că, treptat, capitalismul chinez va duce la un grad mai ridicat de democrație, astfel încît cele două sisteme să conveargă la un moment dat.
Dar lucrurile au luat o altă întorsătură. Propriul miracol economic al Chinei a făcut ca Hong Kong să conteze mai puțin pentru ea, din punct de vedere economic, iar înăbușirea violentă, de către Deng, a protestelor din Piața Tiananmen în 1989 a spulberat orice speranță în sfîrșitul iminent al guvernării comuniste.
Criza actuală din Hong Kong a pornit de la implementarea Legii Fundamentale din 1990, o Constituție menită să pună în vigoare Declarația comună. Articolul 23 al Legii Fundamentale stipulează că Regiunea Administrativă Specială Hong Kong (RASHK) „va implementa legi în regie proprie pentru a interzice orice act de trădare, separare, revoltă și subversiune împotriva Guvernului Popular Central”. De asemenea, RASHK „va interzice organizațiilor sau formațiunilor politice străine să întreprindă activități politice în Regiune” și „va interzice organizațiilor sau formațiunilor politice ale Regiunii să stabilească legături cu organizații sau formațiuni politice străine”.
Articolul 23 a fost elaborat pentru a stabili limitele autonomiei Hong Kong și pentru a asigura controlul în continuare al Chinei în domeniile securității, apărării și politicii externe. Tentativele britanice de dinainte de 1997 de a limita sfera de aplicabilitate a Articolului la acte specifice de violență – și nu la domeniul politicii și al exprimării opiniilor – au fost blocate prin vetoul Chinei. Iar încercările guvernului din Hong Kong de a implementa Articolul 23 după predarea din 1997 au eșuat în fața protestelor populare.
În opinia Chinei, RASHK îi lipseau instrumentele de combatere a „subversiunii”. Dar cei mai mulți cetățeni ai Hong Kong-ului au văzut în Articolul 23 o amenințare la adresa propriului viitor.
China a avut șansa să acționeze atunci cînd protestele vaste de stradă au izbucnit în Hong Kong, în iunie 2019, în urma unei tentative stupide din punct de vedere politic a lui Carrie Lam, șefa executivului din Hong Kong, de a impune un proiect de lege chinez care să permită extrădarea celor judecați. Chiar dacă scopul principal al Chinei era să pedepsească și să descurajeze infracțiunile economice de pe continent, demonstranții s-au temut – nu fără motiv – că legea propusă i-ar expune pe cetățenii Hong Kong-ului unor definiții continentale ale infracțiunii și sistemului judiciar iliberal al Chinei. Proiectul de lege a fost retras în cele din urmă, dar abia după ce mai multe luni de dezordine civilă au paralizat o bună parte a Hong Kong-ului.
Acum, cînd restul lumii e acaparat de COVID-19, președintele chinez Xi Jinping a ridicat miza și a cerut implementarea imediată a legii de securitate care lipsea. Pe 28 mai, Congresul Național al Poporului Chinez a cerut ca Articolul 23, plus o serie de măsuri suplimentare care să le permită forțelor de securitate chineze să opereze în Hong Kong, să fie implementate printr-un proces special, conform Anexei III a Legii Fundamentale, care permite executivului din Hong Kong să eludeze aprobarea legislativă și judiciară locală.
Poziția legală a Chinei nu cu totul neîntemeiată: autonomia garantată pentru Hong Kong nu a inclus niciodată securitatea națională. Miezul problemei e că noua lege de securitate contravine nu atît literei, cît spiritului Declarației comune, prin faptul că dinamica politică a celor „două sisteme” a început să diveargă în profunzime.
Dictaturile se simt întotdeauna mai puțin legitime ca societățile libere și, de aceea, vor pretinde întotdeauna mai multă „securitate” decît ar considera o societate liberă ca fiind adecvat. Convingerea că Declarația comună va proteja Hong Kong-ul de acest moment al adevărului s-a dovedit acum că a fost o ficțiune.
Criza din Hong Kong va continua să alimenteze dorința Occidentului, mai ales a SUA, de a impune Chinei sancțiuni economice, ca parte a unui efort mai vast de a încetini creșterea țării. Impunerea în Hong Kong a unei legi de securitate va amplifica mișcarea de independență din Taiwan și ar putea chiar duce la o garantare militară din partea SUA a independenței insulei, cu consecințe geopolitice incalculabile.
Dar nimic din toate acestea nu va descuraja China, care a așteptat 23 de ani pentru ca legea „ei” de securitate să triumfe în Hong Kong; e puțin probabil ca ea să dea înapoi tocmai acum. Astfel, cetățenii Hong Kong-ului se vor confrunta cu propriul moment al adevărului: să îngenuncheze sau să plece.
S-ar putea însă ca Marea Britanie să le ofere o cale de scăpare. Ministrul de Externe britanic Dominic Raab a declarat pe 28 mai că, dacă China nu renunță la noua ei lege de securitate, guvernul le va oferi britanicilor (de peste hotare) posesori de pașapoarte din Hong Kong o cale de a obține cetățenia, permițîndu-le să studieze sau să muncească în Anglia fără viză timp de 12 luni, față de 6 luni cît li se permite acum. Circa 300.000 de rezidenți din Hong Kong au un astfel de pașaport „moștenire” și aproximativ alte 2,9 milioane de cetățeni născuți înainte de 1997 au dreptul să solicite un astfel de pașaport.
Această cvasi-promisiune de azil politic încîntă auzul unor grupuri de profesioniști din Hong Kong, care promovează ideea unei emigrații colective spre noi „orașe charter” situate în țări mai libere. E o viziune care însuflețește, iar Anglia ar fi gazda naturală, chiar dacă nu unică, a acestor emigranți. Dar ar permite oare China un astfel de exod în masă – și vor considera țările-gazdă binevenită întemeierea unui nou Hong Kong în interiorul propriilor granițe?
Marea Britanie poartă o responsabilitate deosebită în acest context. În Hong Kong, britanicii au implantat o cultură unică a spiritului antreprenorial și a libertății, pe pămînt chinez. Pe măsură ce logica „o țară, două sisteme” își urmează cursul, transplantarea orașului în alte locuri ar putea fi cea mai bună cale de a menține în viață această cultură.
Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.
Copyright: Project Syndicate, 2020
traducere de Matei PLEŞU
Foto (sus): Carrie Lam
